Pe vremea când locuiam în pălăria unchiului meu, oraşul era foarte diferit faţă de cum îl ştiu acum. Din coşurile caselor ieşeau melodii care mai de care: note săltăreţe se înălţau şi pluteau la mile depărtare; note leneşe şi guralive se lipeau de câte-o fereastră şi stăteau acolo până le spăla ploaia…

Pe atunci nu aveai cum să te pierzi. Toate drumurile duceau undeva, mai ales în spatele cinematografului de cartier unde era crescătoria de cireşe. Acolo ne adunam cu vecinii de pe stradă şi încercam să creştem cireşe. Grămăjoare de sâmburi îşi găseau odihna sub mesele grele de ping-pong.

Unele străzi duceau sub salcie. Atât de des se întâlneau acolo, încât la rădăcină, pământul părea asfalt. Din loc în loc şi din când în când, se deschidea câte o crăpătură şi toate poveştile şi secretele noastre se ascundeau acolo.

Pe atunci nu era niciodată prea frig sau prea târziu. Zilele erau mereu tinere şi uneori soarele răsărea de mai multe ori într-o zi. În pălăria unchiului meu era mereu sărbătoare şi când era sărbătoare, mereu venea cineva în vizită. Pe la trei venea vecina cu o farfurie de clătite. La patru paşii mamei anunţau foşnetul ambalajului de la cornurile cu brânză. Toţi aşteptam sărbătoarea din mijlocul verii, cu cer drept, plin de stele. Atunci venea bunica şi al ei porumb fiert. Pălăria unchiului meu se clătina atunci iar noi trebuia să ne ţinem respiraţia pentru câteva clipe…

Toţi ai mei erau muzicieni. Bunicul cânta la ţambal. Primise unul de la bunicul lui, vechi şi câteodată cânta singur. Bunica avea un contrabas. Mă ascundeam în el când nu vroiam să mănânc pâinea cu dulceaţă.

“Trebuie să mănânci, îmi spunea mama, altfel cum să creşti mare?”

Ei bine, tocmai asta era… eu nu vroiam să cresc. Mai ales mare. Aşa că mă ascundeam în contrabasul bunicii şi mă gândeam că atâta timp cât încap în el, nu trebuie să cresc. El mă ţine strâns în braţe…

Mătuşa Ana cânta la maşina de cusut. Era atât de pricepută… cânta fuste, rochii albastre şi pantaloni de pescar.

Vara ne mutam cu toţii în tren. Cu borcane de zacuscă şi murături cu tot. Ocupam câte un vagon, noi cu instrumentele noastre şi colindam lumea, mă rog, un centimetru de lume. Nopţile le petreceam la fereastră… câmpuri nesfârşite, lungi şi negre… din loc în loc câte o luminiţă.

“Acolo e vre-o pălărie” ziceam.

“Prostii!” îmi spunea mama. Nimeni nu locuieşte într-o pălărie. Acolo e o casă.

Casă? Nu ştiam ce e aceea. Încercam să-mi imaginez cum ar încăpea toate instrumentele noastre într-o casă… Era imposibil.

Câmpurile rămâneau în urmă apoi brazi se apropiau tot mai mult de fereastră. Dacă mă uitam atent, foarte atent, le citeam crengilor pe buze cum mă cheamă:

“ Haaai, nu-ţi fie teamă…”. Când toţi din vagon adormeau, mă lăsam să alunec uşor afară. Dansul braţelor verzi mă învăluia şi mă purta până la următoarea gară. Când se terminau gările şi trenul ţipa ascuţit, ştiam că am ajuns. Mirosea a peşte şi a vapoare. Nisipul era fin, fierbinte şi mă ardea la tălpi. Îmi udam părul şi îl uscam la soare, degetele mi se subţiau în apă şi scriam pe petice mici de hârtie, rupte din caietele de teme rămase acasă. Acolo am aflat că sărutul are gust de piersici şi că în spatele privirii se află o cameră secretă în care părinţii nu pot intra. Dar încet, încet, vara îşi ştergea valurile de pe picioare şi se ascundea sub frunzele de porumb uscate …

Plecam din nou. Părul meu ud şi aroma de piersici rămânea acolo, în nisipul fin şi fierbinte, peticele de hârtie se rătăceau printre temele încă nescrise şi ştiam că urmează anotimpul aşteptării.

Într-o zi am primit un cadou de la tatăl meu; avea o curea neagră de plastic şi două butoane turcoaz . Cifrele nu stăteau locului pe el, se schimbau, se certau mereu, iar butoanele nu reuşeau decât să le enerveze şi mai tare; nu erau de nici un ajutor. Tata mi-a spus să-l pun pe mână şi voi şti mereu cât e ora. După ce am început să-l port, mi-am dat seama că era mereu prea devreme sau prea târziu, soarele nu mai răsărea decât o singură dată, vecina nu mai făcea clătite iar eu nu mai încăpeam în contrabasul bunicii…

Am scos obiectul de pe mână şi l-am înecat într-o chiuvetă. Fără folos. Într-un fel cu totul şi cu totul straniu, acest obiect inutil a reuşit să modifice legile pământului şi să schimbe adn-ul zilelor. Ţambalul bunicului nu mai cântă singur, pământul de sub salcie s-a închis de tot, paşii mamei sunt atât de departe încât nu mai ştiu dacă aduc cu ei cornuri cu brânză. Iar noi ne-am mutat din pălăria unchiului meu. Am luat cu mine contrabasul bunicii, celelalte instrumente nu mai cântau, aşa că le-am lăsat pe pălărie. Poate se va muta cineva acolo şi va reuşi să le facă să cânte din nou.

Când e prea devreme sau prea târziu şi când soarele nu răsare decât o singură data, atunci încerc să mă furişez în el. Nu-mi încape decât o mână şi o jumătate de cap. Sunt sigură că dacă ar fi gol, aş încăpea şi acum. Dar e plin de piersici şi sâmburi de cireşe…