..şi în oraşul unde locuiam pe atunci a sosit un vânzător. Era înalt, palid şi foarte subţire. Părea făcut din ceară. Se plimba prin oraş fără scop şi fără noimă, oamenii îl priveau fără să-l vadă iar el aluneca pe străzi atingând uşor clădirile… Mirosea a tămâie şi în zilele cu soare părea de-a dreptul transparent… Avea în spate o traistă jerpelită care părea goală pentru că i se lipea de spate…
oamenii şuşoteau ” ce are de vânzare?… e un măscărici, un şarlatan, ruşine….!”
dar el îşi continua nestingherit drumul prin oraş, aşteptând…
de la el mi-am cumpărat prima pereche de aripi. Obişnuiam să zbor cu ele prin livadă. Fâlfâitul lor împrăştia florile de măr şi de cireş şi speria vrăbiuţele. Erau sălbatice şi-mi era destul de greu să le îmblânzesc… cu ele am căzut prima oară dintr-un copac. Am înţeles atunci că aripile te pot purta şi în jos…
cănd mi-au rămas mici, le-am schimbat cu o pereche nouă. Dar mama spunea că-mi sunt prea mari şi nu-mi vin bine; nu mă lăsa să zbor cu ele prin casă, făceam prea mult praf, zicea ea, aşa că le puneam seara înainte de culcare, închideam ochii şi le mişcam doar cu gândul… ele mă purtau în cele mai nebănuite locuri: în cochilii străvezii de melc, în haina strâmtă a unei nuci, în corpul de plastic al manechinelor din vitrinele luminoase de pe Strada Trandafirului…
a treia pereche trebuia să fie cu noroc, mi-am zis… Le-am ales pe cele mai groase şi mai solide. Păreau făcute din lapte şi din nori de vară… cu ele m-am îndrăgostit prima oară.. şi a doua.
ele m-au purtat până la porţile paradisului, acolo se opreau din fâlfâit şi pentru câteva clipe puteam să privesc înăuntru….
zburau singure; zburam cu ele şi în somn
şi visul nu se termina dimineaţa, îmi ţineau răcoare vara şi mă înfăşuram cu ele în nopţile geroase de iarnă…
dar în timp ele s-au subţiat şi au devenit foarte fragile, mi se făcea teamă, aşa că a trebuit să le dau jos şi să le închid într-un dulap ca să nu se destrame de tot…
deschideam uşa şi le priveam in fiecare zi,dar cu timpul au căpătat miros de naftalină şi haine noi şi vechi s-au adunat peste ele.
multă vreme am uitat de aripi… vânzătorul mă tot căuta… eu nu eram niciodată acasă, mereu plecată, găseai bucăţele din mine împrăştiate în tot oraşul… dar eu eram de negăsit, nu mai aveam timp pentru zbor…
apoi vânzătorul de aripi a plecat din oraş… uneori îi mai zăream umbra lipită de vre-o clădire, dar el s-a dus…
aşa că a trebuit să-mi cos singură aripile.
aţa nu se potrivea întotdeauna, uitam să fac nod, îmi înţepam degetele, ploaia îmi uda penele care se făceau grele, grele… mă temeam că pe când voi termina aripile, voi uita zborul…
cu ele peticite şi pestriţe reuşeam să mă înalţ până la magazinul din colţ…
mi-e greu zborul, fâlfâitul aripilor mă doare şi mi se ascunde sub zâmbet
aşa că îl aştept, sper doar că mai vine pe la mine prin oraş…