rugăciune

Doamne, dă-mi dimineţi pentru toate nopţile mele

Nopţi în care ne privim în ochi şi ne vedem podeaua sufletului şi nu  ne ştie nimeni acolo…

Dar secundele îmi invadează şi visele

Şi se trânteşte  o uşă , podeaua tremură şi te  pierd în cercuri ,cercuri…

Doamne ,dă-mi memoria tuturor copacilor de pe pământ,

A păsărilor care se întorc mereu

A pietrelor care se lasă biciuite şi mângâiate…

Fă-mă Doamne să uit cuvintele dar să nu mă uite paşii…

Să mă îmbrac cu azi şi să nu vreau să-l schimb cu ieri sau mâine

Să-mi strâng poveştile aproape de corp iar el să nu se uşte

Doamne, nu mai vreau să-mi fie foame

Nici dor

Să fiu eu dorul…

incursiune în iad

Nu din aceea cu coarne, cozi, draci care scuipă foc şi flăcări….nu.Un iad cu coridoare din beton şi cu gresie albă fisurată, cu robinete ruginite şi lăcrimate, cu uşi şi geamuri din plastic, fără căldură, cu vânt care şuieră pe la picioare şi-ţi îngheaţă speranţele.

Săli de aşteptare sordide, feţe neprietenoase, suspicioase, cu ochi îngălbeniţi de nelinişte şi boală care încearcă să te pătrundă ca un laser la biopsie…

Încet, încet, scaunele se ocupă unul câte unul. Ajung şi eu. Stau în picioare. Îmi simt transpiraţia cum  curge pe spate,maieul mi se lipeşte de piele. Mă tot uit la ceas; el îşi vede de treaba lui…

Nu mă prea încadrez profilului: oameni în vârstă, veste tricotate peste pulovere, fiecare încearcă să ghicească problema celuilalt…simt cum mă transform în oglinda nefericiţilor de lângă mine.

Din când în când se deschide uşa. Toţi tresară. Unii intră cu capul plecat, cu sacoşe grele în mâini, neîndrăznind să privească drept; alţii, uşor impertinent şi mândrii ca sunt cunoştinţa femeii de serviciu care le-a făcut lipeala şi le-a pus o vorbă bună…

Discuţie lângă mine. Nu vreau să aud nimic dar cuvintele îmi  zboară direct în urechi …

-Ce aveţi? Adică unde?

-Acum la ficat, dar am avut la sân.

-Aha, şi s-a mutat la ficat…

-Da, mi-au zis că îl am ca un şvaiţer.

( deja văd găuri într-un caşcaval palid din care muşcă flămânzi la fel de palizi)

– Şi cum l-aţi descoperit?

-Au început să mă doară oasele. Mă dureau de nu mai ştiam de mine. Mi-am zis că e oboseală, oi fi lucrat prea mult,cine ştie, no’ cum zicem de obicei. Era pe la Crăciun. Au venit apoi sărbătorile, am stat mai mult pe-acasă, m-am odihnit, a fost ceva mai bine…până într-o dimineaţă când nu m-am mai putut ridica din pat…

Deja e ora 9., îmi zic.

-Ioi, doamne, şi ăla era, nu?

-Da, m-or dus copiii la spital, mi-or făcut toate analizele…

-Şi atunci aţi văzut…

-Da, de unde, culmea că nu s-o văzut nimic şi mi-or făcut din ăla….

-Tomograf…?

-Din ăla, da.

-Vai, dar nu se vede, arătaţi aşa de bine…doctorii ăştia, cum de nu văd…?

– Degeaba, am auzit eu la televizor chiar aseară. Da, aseară era. O discuţie. La România actualităţi. Ziceau şi ei…dacă nu te omoară, te îngenunchază…

-Numa’ Dumnezeu ştie, zise femeia trecându-şi batista peste buze.

Între timp domnul cu geantă neagră din care ieşea gâtul unei Coca-Cola a început să se plimbe de-a lungul coridorului. Părea că nu vede, nu aude pe nimeni. Purta o pălărie neagră şi avea gâtul brăzdat  de linii lungi, fine. Şchiopăta uşor.

Pe la 9 jumătate lucrurile au început să se anime uşor. Halatele albe s-au înmulţit.

  -Doamna Naghi, haideţi să  vă iau sânge!.

Paşii erau tot mai grăbiţi şi mai zgomotoşi.Îmi simţeam pantalonii de trening alunecând uşor în jos, telefonul era mut şi eu nu vedeam decât dosare pe care scria cu litere negre de tipar:

FIŞA PACIENTULUI BOLNAV DE CANCER..

La oftalmolog de ce nu scrie Fişa  pacientului bolnav de miopie…sau tahicardie…blenoragie…fir-ar să fie!

Cancerrrrr- ca lătratul unui buldog obez şi mahmur!

Unii pleacă zâmbind, oftând uşuraţi; alţii tremură cu lacrimi în ochi sprijinindu-se de pereţi.Vine o doamnă, bate la uşa de la baie.

-Acolo nu trebuie să bateţi, intraţi, intraţi, e liber, zice un binevoitor.

O tanti cu o rochie ca un capot colorat, cu părul rar, prins cu o bentiţă, în şlapi de cauciuc se aşează gâfâind. Cu ea, nepoata sau fiica, nu-mi dau seama.Păr lung negru, faţa măslinie, blugi cu sclipici, bluză de trening  cu mărgele.

-Dă-mi buletinul, zice fata răstit.

Tanti caută într-o plasă neagră, scoate un portmoneu mare negru.

-Na.

Fata pleacă.Nu trec multe minute şi se întoarce.

-Ai cupon de pensie?

-Ce?

-Cupon de pensie? fără ăla nu-ţi dă.

Plasa neagră, iese portmoneul, hârtii, hârtiuţe, bilete îngălbenite de acum o sută de ani…

-Dă la mine, că nu ştii nimic, şi pleacă pufnind.

Îmi vine rândul , de fapt nu-mi vine, dar îmi fac curaj şi intru.Dau nas în nas cu un frigider uriaş. Cabinetul plin de flori. Mirosea frumos.Icoane pe pereţi, multe. Şi un panou cu fluturi morţi.Doamna vorbea. Spun şi eu ce am de spus, ea îmi face semn cu capul să mă aşez. De-abia atunci îmi dau seama ca vorbeşte la telefon.Tac. Ea, în picioare, păr lung ,blond prins în coadă până la jumătatea spatelui, rama de ochelari neagră, fină, scumpă; unghii vişinii, proaspăt lăcuite, fără machiaj, cu 3-4 kg în plus de care nu reuşeşte să scape sub nici un chip. Taie o lămâie în două, o stoarce într-un pahar, cad şi câţiva sâmburi, toarnă apă peste şi bea. Apoi se aşează. Nu mă priveşte nici o secundă.Termină conversaţia. Văd sacoşele de pe hol lângă pat.Încerc să-mi imaginez ce se află în ele. Primul gând – pui de la ţară proaspăt tăiat.

-Vă ascult. Aha, ok. Mergeţi la Dana să vă dea fişa. Aveţi fişă la noi, nu? Da, camera 50.Să vă dea fişa. Veniţi cu ea înapoi.

Dau să ies. Uit camera.

-La camera 9?

-Da, la 50.Dana.

Cobor. În faţa uşii, tantii în capot.

-Tu n-ai auzit?, îi strigă nepoata. Trebe să-ţi faci film la cealaltă ţâţă şi la burtă. Aşa o să-ţi descopere tot ce ai. No’ ce te făceai fără mine? Te descurcai? Să cobori şi să urci, să-ţi faci analize, no’, vezi?

Tanti era pierdută, zâmbea tâmpit cu capotul descheiat, părul vâlvoi pe sub bentiţă. Fata butona telefonul.

-Şi ce trebe să fac acum?

-Merem să faci film. La ţâţă şi la burtă. Apoi venim şi-ţi spune ce ai.

Intru. Dana nu-mi găseşte fişa.

-Nu-i aici. O fi la doamna doctor în dulap, acolo la dosarele cu pile. Dumneavoastră ce-aţi avut? Renal,aşa-i?Îmi amintesc eu…Mergeţi înapoi să verifice.

Mă întorc. Verifică. Nici vorbă de dosarul meu. Măcar atât. Nu cred că aş fi suportat să-mi văd numele sub literele alea mari negre de tipar.

-Nu contează, zice. Între timp limonada dispăruse.

-Când a fost ultimul tomograf?

-Anul trecut, bâjbâi eu…

-Bine, bine, dar când?

-Iunie, o dau la întâmplare

-Perfect.În 9 iunie facem altul. O sunaţi dumneavoastră pe Simona sau o sun eu?

-Vorbesc eu cu ea, zic. Mâine ne vedem oricum.Dar de analizele mele ce ziceţi? Este acolo ceva…

– Asta nu înseamnă nimic.nici vorbă. Rămâne în  9. La revedere.

Ies. Picioarele nu mă ascultă. Îmi vine să urlu dar gura rămâne închisă.Gândul îmi fuge la Mihai.Îl urăsc.Mi-l imaginez frecând nişte hârtii şi aşteptând să-l sune directorul.Fuck! Cum mama naibii sunt iarăşi singură, îmi zic.”Nimeni nu ştie ce-i în sufletul meu…”mi se pare că aud vocea ăluia de la Radio Guerilla.

Intru în prima toaletă. La fereastră nişte capete de liliac se legănau în bătaia vântului.

-Doamne, a înflorit liliacul  azi dimineaţă!

despre zile

– Tată, de ce sunt toate zilele la fel?
– Dragul meu, zilele par că sunt toate la fel; curg grăbite, încearcă să se prindă unele de altele, dimineţile  abia vin şi sunt măturate imediat de amieze orbitoare şi înfometate…apoi serile îşi flutură cozile şi până îţi mănânci tu mărul, au şi umplut camera…Zilele nu sunt la fel. Sunt zile urs, zile râme şi zile omizi.
-Zile urs? Spune-mi despre ele.
-Zilele urs sunt blânde şi pufoase. Au gust de caramele şi se lipesc de tine aşa cum ţi se lipeşte jucăria  de pijamale şi nu-ţi mai dă drumul până dimineaţă… Sunt zilele în care nu-ţi vine să deschizi fereastra de frică să nu fugă, le ţii strâns şi le ascunzi în şosete colorate şi-ţi ţin  de cald multă vreme…
-Dar zilele râme, alea cum sunt?
-Acelea sunt zile chinuite în care intri ca într-un tub de întuneric fară început şi fără sfârşit, pline de pământ ud şi de ploaie. Sunt zile în care degetele se încâlcesc  şi nu-ţi iese nici un copac, nici o grădină, creioanele fug pe hârtie şi cuvintele sunt acre ca murăturile bunicii. Sunt zile pline de julituri şi vânătăi  şi-ţi vine să le calci dar ţi-e totuşi milă şi atunci aştepţi să se ducă, să se tot ducă…
– Dar zilele omizi, alea sunt zile mâncăcioase? aşa am auzit eu, că omizile mănâncă mult!
– Hm, zilele omizi… nu ştii niciodată când vin, nu le recunoşti uşor. Încep greu, prea devreme, camuflate, păroase şi parcă te gâdilă tălpile dar încă  nu ştii dacă îţi place sau nu. Sunt zile lente  şi lungi cât o umbră  dar care înmuguresc când nu te aştepţi… e la fel ca atunci când găseşti un bănuţ pe o stradă pustie…
Apoi se întâmplă ceva cu totul şi cu totul extraordinar! Pe la prânz când nu îl vede nimeni, sau seara când ochii oamenilor sunt mai închişi, pământul se răzgândeşte şi nu mai vrea să fie pământ şi devine aer şi dintr-o dată te trezeşti că eşti sus şi pluteşti şi ţi-au crescut aripi…
-Tată, ştiu ce-mi doresc de ziua mea: o zi omidă!

despre dorinţe

Mă gândeam să învăţ o limbă necunoscută, exotică, caldă , plină de vocale nedescoperite încă…

o limbă pe care s-o vorbesc in deşert, in sahara sau ceva mai aproape.

Apoi vocalele să devină  mai ascuţite şi cu ele să escaladez munţii,

să mănânc ierburi, rădăcini şi pietre…

să mă oglindesc in lacuri verzi ,sticloase,
să cioplesc unelte pe care să le ascund in poşetă şi să le scot în staţii de metrou,

să bat la uşa casei mele şi să-mi deschidă un necunoscut din marmură, frumos şi fin ca un michelangelo.

să merg la şcoală înot,

să nu aştept nici o marţi, nici o joi,

să mă împrietenesc cu limbile ceasului,

să-mi ascund lacrimile sub un stejar bătrân şi el să întinerească.

să-mi asortez visele în fiecare dimineaţă cu şosete colorate,

să nu trebuiască să clipesc niciodată,

şi sărutul să aibă alt gust în fiecare zi.

drumurile să nu plece, doar să vină,

la ferestre toţi străinii să zâmbească,

şi tristeţea să nu fi fost îngropată în niciun  vas de lut …

Vânzătorul de aripi

 

..şi în oraşul unde locuiam pe atunci a sosit un vânzător. Era înalt, palid şi foarte subţire. Părea făcut din ceară. Se plimba prin oraş fără scop şi fără noimă, oamenii îl priveau fără să-l vadă iar el aluneca pe străzi atingând uşor clădirile… Mirosea a tămâie şi în zilele cu soare părea de-a dreptul transparent… Avea în spate o traistă jerpelită care părea goală pentru că i se lipea de spate…

oamenii şuşoteau ” ce are de vânzare?… e un măscărici, un şarlatan, ruşine….!”
dar el îşi continua nestingherit drumul prin oraş, aşteptând…

 de la el mi-am cumpărat prima pereche de aripi. Obişnuiam să zbor cu ele  prin livadă. Fâlfâitul lor împrăştia florile de măr şi de cireş şi speria vrăbiuţele. Erau sălbatice şi-mi era destul de greu să le îmblânzesc… cu ele am căzut prima oară dintr-un copac. Am înţeles atunci că aripile te pot purta şi în jos…

cănd mi-au rămas mici, le-am schimbat cu o pereche nouă.  Dar mama spunea că-mi sunt prea mari şi nu-mi vin bine;  nu mă lăsa să zbor cu ele prin casă, făceam prea mult praf, zicea ea, aşa că le puneam seara înainte de culcare, închideam ochii şi le mişcam doar cu gândul… ele mă purtau în cele mai nebănuite locuri: în cochilii străvezii de melc, în haina strâmtă a unei nuci, în corpul de plastic al manechinelor din vitrinele luminoase de pe Strada Trandafirului…

a treia pereche trebuia să fie cu noroc, mi-am zis… Le-am ales pe cele mai groase şi mai solide. Păreau făcute din lapte şi din nori de vară… cu ele m-am îndrăgostit prima oară.. şi a doua.
ele m-au purtat până la porţile paradisului, acolo se opreau din fâlfâit şi pentru câteva clipe  puteam să privesc înăuntru….
zburau singure; zburam cu ele şi în somn

şi visul nu se termina dimineaţa, îmi ţineau răcoare vara şi mă înfăşuram cu ele în nopţile geroase de iarnă…

dar în timp ele s-au subţiat şi au devenit foarte fragile, mi se făcea teamă, aşa că a trebuit să le dau jos şi să le închid într-un dulap ca să nu se destrame de tot…

deschideam uşa şi le priveam in fiecare zi,dar cu timpul au căpătat miros de naftalină şi haine noi şi vechi s-au adunat peste ele.

multă vreme am uitat de aripi… vânzătorul mă tot căuta… eu nu eram niciodată acasă, mereu plecată, găseai bucăţele din mine împrăştiate în tot oraşul… dar eu eram de negăsit, nu mai aveam timp pentru zbor…

apoi vânzătorul de aripi a plecat din oraş… uneori îi mai zăream umbra lipită de vre-o clădire, dar el s-a dus…

aşa că a trebuit să-mi cos singură aripile.

aţa nu se potrivea întotdeauna, uitam să fac nod, îmi înţepam degetele, ploaia îmi uda penele care se făceau grele, grele… mă temeam că pe când voi termina aripile, voi uita zborul…

cu ele peticite şi pestriţe reuşeam să mă înalţ până la magazinul din colţ…

mi-e greu zborul, fâlfâitul aripilor mă doare şi mi se ascunde sub zâmbet

aşa că îl aştept, sper doar că mai vine pe la mine prin oraş…