a fost odată într-o dimineaţă

auzi ceasul, te întorci în pat, întinzi mâna care-şi găseşte drumul prin întuneric, apeşi butonul, vezi luna în mijlocul ferestrei, îţi spui că va fi o zi senină pe care o vei vedea de după ferestre şi pe cei cincizeci de metri de pe strada slănic fără număr, între două şcoli şi zeci de copii care nu-şi pun vreodată problema că luna de la ora şase anunţă o zi senină.

cafeaua iese bună, pui crenvuşti la fiert, mergi la baie, e răcoare şi picioarele tale sunt goale şi ţi-ai dori să te întorci în pat dar trebuie scoşi crenvuştii de la fiert şi nu ştii dacă să-ţi iei ciorapii gri sau negri, alegi la întâmplare, îi tragi pe picior şi piciorul tău devine al altcuiva, întins şi ţeapăn, captiv între fire de naylon şi între timp s-au fiert şi crenvuştii dar nu-i mai vrei că prea seamănă cu piciorul tău închis în pelicula gri.

îţi vezi unghiile, le tai stând în picioare în baie, le tai până la carne, unghii de copil, bucăţile moarte sar în vasul de toaletă şi plutesc în ochiul mic de apă albastră şi te uiţi la ele ca la fârmituri de memorie de care nu mai ai nevoie.

pleci de acasă şi caloriferele te aşteaptă calde, îţi priveşti picioarele şi ştii că vrei să fii altundeva unde nu ai nevoie de ele, într-o noapte de iunie, lângă corpul unui bărbat care-ţi plăcea şi pe care-l atingeai cu obrazul şi acum eşti aici, cu picioarele în ciorapi gri de naylon, cu unghiile tăiate şi-ţi dai seama cât de puţine sunt lucrurile pe care le controlezi cu adevărat.

afară, firele prin care trece curentul electric s-au golit de grauri, stropii negri de excremente  din curte sunt unica dovadă a prezenţei lor din ziua trecută şi acum e linişte şi fâşâitul stilourilor nu produce nicio tresărire, copiii stau cu spinările relaxate şi cu ochii pe ecrane albe de hârtie şi poate-şi doresc să fie altundeva, pe o bancă mâncând îngheţată, dar gândul e prea nou şi prea străin încât nu le aparţine şi-l alungă cu o tăietură de cerneală pe hârtia albă plină de semne negre, unica dovadă a prezenţei omului pe firele invizibile ce leagă stâlpii de electricitate ai  planetei graurilor.

Advertisements

plaja

E şapte, oraşul e tăcut, încă n-au venit florăresele, tarabele sunt goale ocupate de pescăruşi.

Cine dracu’ ar cumpara flori într-un oraş la mare?

Mor oameni şi aici.

Îmi trag picioarele mai departe pe stradă. Vânzătorii de la magazinul din colţ ies cu spinările tensionate pe sub bluzele albastre de trening şi aranjează cutiile cu banane pe rafturi. Intru. Cer o apă, ies, o iau spre mare. E vânt, nu-i vreme de plajă. Mi-e  foame. Trebuia să-mi fi luat nişte mere. Deschid sticla, beau, lichidul rece şi acidulat îmi trezeşte fiecare celulă în drum spre stomac.

Găsesc un şezlong mov liber, copii nu prea sunt, e septembrie. Mă întind îmbrăcată pe patul tare de pe nisip. Din colţul umbrelei de soare picură apa ca dintr-o perfuzie. Aud râsete, mă întorc, trei grăsane călare pe un telefon.

Doi tineri cu tricouri roşii de salvamar se aşează la două paturi de mine şi sapă cu degetele de la picioare gropi în nisip. Mă uit spre apă. Nimeni de salvat. Suntem toţi pe plajă. Marea se înfurie tot mai tare şi scuipă val după val spre ţărm.

Taci, nenorocito’! Tu o să traieşti o mie de ani, n-o să faci nici sida, nici cancer, nici riduri nu faci!

Se face tot mai cald. Vin moşii. Îi văd cu coada ochiului. Ea deschide un scaun pliant, se aşează cu un icnet, rochia i se adună între picioare, îşi aprinde o ţigară şi scoate din poşetă o carte groasă cu coperti cartonate, fără titlu. El tremură pe picioarele subţiri ca nişte lumânări şi intră în apă. Închid ochii. Când îi deschid, îi văd creştetul sclipind printre valuri, ca o geamandură.

De cealaltă parte a plajei se scot umbrelele. Băieţi cu picioare bronzate sapă la baza lor, îşi împlântă lopeţile în nisip şi se sprijină cu toata greutatea pe stâlpii de lemn care cedează cu greu, se clatină într-o parte şi-n alta ca nişte stafii, îşi apleacă frunţile şi se culcă la pământ. Câţiva pescăruşi dau ocol deasupra, clopote nu se aud, se aude doar marea.

Lângă mine se aşează un slip roz, şase ani, ochelari de soare asortaţi, are o sită în mână prin care cerne nisip uscat. O mamă fumează în spatele lui, muşcând dintr-o banană prea coaptă. Foame, deschid sticla, beau.

Mă ridic. Abia atunci  îl văd. La clinică toţi îi zic artistu’. Metadonă de trei ori pe zi şi tot atâtea tentative de suicid. Are spatele roşu, ars de soare şi poartă un slip negru cu un număr mai mare. Ţine capul aplecat, parcă se roagă. Nu-i văd faţa, îmi imaginez că are ochii negri, la fel de negri ca slipul pe care-l poartă,  din care nu iese strop de lumină.

rombul portocaliu

18 iunie, ora nouă în gara Mangalia, între blocuri de periferie. Cafea şi mers la baie. Turcească şi baia şi cafeaua. Îmi amintesc de Barnes şi  cuvintele scrijelite pe pereţii unei toalete publice în Puls. Personajul intră, vede ceva scris pe peretele din faţă, se apleacă să poată citi: “acum te caci la 45 de grade”. În toaleta din Mangalia nu scrie nimic.

Ajungem în Vamă în jurul prânzului. E vreme de ploaie, Anca îmi spune să nu mă îngrijorez. Nu sunt îngrijorată, dar nici nu mă bucur. Mergem la Şoni. Ce dor mi-a fost de supa de linte! E fierbinte şi la fel de  portocalie ca în septembrie.

Vine Dan. Relaxat şi zâmbăreţ, îmi aminteşte de Redford.

De mâine scriem. Mă ascund în spatele pluralului ca după o cortină, habar nu am ce vom scrie, teoretic nu ar fi trebuit să bat atâtea sute de kilometri ca să am un pretext pentru cuvinte. Sunt nerăbdătoare, le simt cum aşteaptă  să ne bem cafeaua pe plajă, dacă nu plouă. Bem, fac ce vor ele, doar să stea, să ne împrietenim săptămâna asta. Mai e şi jurnalul. Mi-l amintesc pe primul, un caiet de mate cu copertă albastră. Scriam în el în fiecare seară, nu mă culcam până nu scriam. Acum va fi mai greu. Deocamdată e gol, are doar titlu, Rombul portocaliu,  semnul de pe tricoul lui Dan, romb în care intru împreună cu alţi zece, are ziduri uriaşe, e plin de nisip şi de lumină.

 

 

19 iunie. Spre seară mi-am dat seama că e luni. Azi am scris despre o plajă, orice fel de plajă, şi din Paşcani ar putea fi. Cu personajul nu mi-a fost greu, m-am văzut cu picioarele în apă, bând pepsi. Am început greu, era muzică latino pe terasă, vânt puternic pe plajă, maşină de tuns iarbă în curte, toate zgomotele posibile. Mi-am pus muzică  la căşti. N-a mers. În loc să-i dau drumul la  scris, eram atentă la melodie. Mi-am făcut ceva notiţe de care nu am ţinut cont, mi-am luat o bere de la stradă, m-am ascuns în curtea din spate. A fost bine, a iesit soarele, strat după strat am renunţat la pulover, eşarfă, geacă, de fapt jerseu, geacă am avut doar aseară, şi tot strat după strat, am intrat în poveste prin curtea din spate de  la ţară. Cea din faţă pare ruptă  dintr-o margine de cartier, iar marea e undeva între ele. Anul trecut mă deranjau porumbeii, acum e plin de rândunele, găini, cocoşi, curci, gâşte. Dacă aş  fi acum acasă, aş mânca o îngheţata şi m-aş uita la twin peaks. Mă bucur că nu sunt. Înca nu mi-e dor de nimic. Slavă domnului, e încă luni şi mai am timp pentru  prima baie.

 

 

 

 

20 iunie.

Anca iubeşte răsăriturile. Se trezeşte la 5 şi iese pe plajă. Nu-i de mine, eu iubesc somnul. Da’ nu-i  bai, ştiu ce fac, o să încerc să scriu o poezie pe tema asta, ce dacă sunt poeţi printre noi? Măcar s-o dau în bară big time.

 

Tună. Am intrat în rombul portocaliu, cu paharul de cafea dimineaţa, cu agenda roşie după mine, cu picioarele pline de nisip. Rombul se lărgeste în ritmul respiraţiei, se poticneşte la câte o virgulă. Nici foame nu mi-e, Anca mă îmbie cu o banană, o iau, fie. Nu sun acasă, ştiu, se cheamă egoism, dar  nu vreau să ies din romb, asta e tot.

Stau cu urechile între două boxe, plus Andrei care turuie fără încetare, balena albastră, ceva cu căprioare, citeşte Marta Petreu, nu face baie, nu ştie să înoate, bea nestea si poartă un tricou galben, galben. Picioarele încep să-mi sfârâie, semn că trebuie s-o şterg.

Îmi dau seama că am reuşit să înec ceasul primit acum mulţi ani de la tata, aici timpul se numără în cuvinte şi valuri, plus că au înflorit şi macii lângă graniţă.

 

Miercuri.

Nu mai am nici nume, nici carte de identitate, vârstă sau  terminaţii nervoase. Nu  sunt sigură dacă mai sunt om sau m-am transformat într-o meduză verde, o specie stranie ce trăieşte doar o săptămână. Toate trec prin mine şi lumina are doar spectru verde, propice plantelor. Pielea mi se colorează încet, încet, scrisul merge, amiezele sunt lungi şi fără somn. Prind curaj, toţi scriu bine, pe mai multe voci.

Stăm pe terasă la mese diferite, bine măcar că nu mă mai doare fundul de la băncile astea imposibile, doamna de la receptie mi-a adus o pernă galbenă, moale, stăm cu căşti în urechi ca nişte instructori de zbor, tastele ţăcăne, dăm din cap pe ritmuri diferite, nu miroase a mâncare şi nici mâţele nu-s în călduri.

La patiserie se votează  moţiunea de cenzură, eu aleg o plăcintă cu mere.

 

 

Joi, fără dată. Poezia.

 

Vacarmul păsărilor creşte în ritm de bolero

şi răsăritul se vede cel mai bine sub pleoapele închise.

Zilele şi-au lăsat numele acasă, pe magneţi de frigider

acum au  porecle estivale

Erotica.

Trag timpul de şireturi,

îi fac nod şi sper să ţină ancora

pescarii să nu-mi fure momeala

să le-o dea la hamsii.

Simt cum albastrul se scufundă spre tălpi

se depune straturi, straturi

zile în şir o să las urme ude prin oraş

şi Dan va spune

mama, ai paşi de mare!

Când vorbesc,

cuvintele levitează deasupra valurilor,

umple clepsidre colorate.

Cu sângele nu ştiu ce să mă fac,

curge în sens invers,

năvăleşte cu putere spre izvor

în urma lui creşte iarbă roşie.

Urc în trenul de noapte

am valiza plină de cioburi,

inima se sparge în mii de bucăţi

proasta,

de obicei pe la 6, după cină.

până dimineaţă se coase la loc,

mereu cu un ochi lipsă.

Plouă.

Racii ies din mare

unu’ galben a aterizat în grădină,

se scutură de nisip şi urcă în cameră.

Umbra îmi creşte spre sud

traversează podul de la Agigea,

se înalţă până spre graniţă.

Toţi vor privi în sus

şi vor striga în gura mare

uite un om zmeu.

 

Vineri.

Poveste pentru copii, fără fantastic, fără becuri cântăreţe, fără buburuze vorbitoare. Al naibii de greu, cu toate astea, îmi plac la nebunie temele lui Dan, fără teorie, diferite de la o zi la alta, schimb vocea de parcă aş fi un dj care trebuie să mixeze Mozart cu funk.

Vama se umple de maşini şi şlapi. Nu-mi mai place, intruşi atacă rombul portocaliu, încep să-i roadă marginile, ţesătura încă ţine.

 

Sâmbătă.

Ziua începe greu, îmi vâjâie capul, merg spre Acolo, lume multă, câini şi ţâţe, ar trebui să duc ceva acasă, nu vreau să cumpăr nimic, rup trei maci, îi ascund între paginile jurnalului. Seara citim în amfiteatrul de la pescărie, facem poze, mă mir că nu apare mortul meu bălăngănindu-se în spatele ecranului, se râde, dar tristeţea îşi arată colţii printre pale de vânt. Seara vine prin telefon şi aduce două veşti bune de acasă:

L-am bătut pe tata la ping- pong.

Lebeniţa de anu’ ăsta e delicioasă.

A înflorit deja lebeniţa? îmi trece prin cap.

 

 

Duminică.

Mirosul de mare se uscă încet pe spatele cocoșat al trenului, albastrul îşi schimbă conturul, se face galben şi neted ca o palmă ieşită după zeci de ani de sub pământ. E cald. Dorul aleargă în urma trenului, aripile îi flutură şi ne prinde din urmă în gară la Sinaia. Mirosul se schimbă, e dulce, intră prin ferestrele deschise ale trenului şi lasă dâre de miere pe pereți. Apar primele păduri, aerul e aspru şi acrișor sub limbă, trecem pe lângă vagoane în formă de bomboane de crăciun,  pline de lapte condensat prin care înoată urși polari de jucărie.
Noaptea aduce plase încărcate de răcoare. Vama e tot mai departe; cu toate astea, o ating încă pe creștet.

 

iunie

Mergeam tăcuți în lumina dimineții de la ora 11 sau 10 și ceva, și nu era nici prea cald, nici răcoare nu era. Iunie începea frumos și blând și ne-am oprit la magazinul de sub gang și ne-am luat caise, piersici și nectarine, câte două la fiecare, mai tari să nu se facă praf în soarele din curtea bazinului.
Oare mai știu să înot?

Normal că mai știi. Unele lucruri nu se uită niciodată.

Ce bine!

E rece apa, revigorantă. Bras 300, crawl 1700. Ieșim în curte, stăm la soare, citim, caisele scârțâie între măsele, cântă păsări, nu se aude scârțâitul. Cineva vorbește la telefon când în italiană, când în română. Vorbește și se plimbă pe iarba artificială. Un abbraccio, ci sentiamo. Gata și piersicile, plecăm. Povestim despre una- alta pe drum. Avem timp și pălărie de soare pe cap. Ne amintim întâmplări vechi cu căzături și genunchi juliți în parcare la billa și în curte la castel sforzesco. El râde, nu mai știe. Știe doar că toate amintirile lui sunt fericite. Asta e mare lucru, zic. Și el crede la fel. Ne luăm de mână. Sunt străzile cartierului, dar nu ne știe nimeni.

Vrei să mergi la bunii, știi tu, în săptămâna din Vamă, eu nu voi fi, să nu stai singur?

Nu stau singur, vine tata.

Da, dar tata vine după- masa, vei fi singur aproape toată ziua. Aici traversăm, stai, acum e ok.

Mai bine stau cu tata. Va fi ca atunci când nu bei apă o zi întreagă și ți se face tot mai sete și vine seara și în sfârșit bei.

Așa simți tu?

Da.

Să-i spui și lui, va fi foarte fericit.

Și a fost.

a treia singular

El intra în casă și trântea ușa. Ea intra fără să trântească, dar își arunca cheile pe dulapul din hol.

El ridica din sprâncene când o vedea. Ea întreba ce-i.

El deschidea ușa frigiderului și se uita înăuntru. Ea o deschidea și zicea că ceva miroase urât. El nu simțea nimic, dar dacă ei i s-a părut, s-ar putea sa i se pară și lui că nu simte și de fapt ceva chiar să miroasă urât.

El își turna apă de la robinet și o bea plescăind. Ea nu bea decât din sticlă.

Când râde,  el își dezveleşte gingiile și ei i se pare ca gaura dintre molar și premolar e tot mai neagră și mai înspăimântătoare. Ea nu mai râde niciodată. Nu cu gura deschisă.

Genunchii lui pocnesc de mai multe ori pe zi. În zilele de sărbătoare chiar de patru ori. Ea nu pocnește. Strânge din dinți și se retrage sub așternuturi.

Când e obosit, fața lui coboară până la podea și se întinde prin toată bucătăria. Ea o mătură în fiecare dimineață.

El locuiește în aceeași casă cu ea. Ea și-ar dori sa locuiască cu el în altă casă.  Uneori și-ar dori sa locuiască în aceeași casă,  dar nu cu el. Casa nu-i cunoaște pe niciunul. Puțin îi pasă. El spune ca o cunoaște pe ea foarte bine. Ea nu mai vrea să-l cunoască. El încă o vrea pe ea. Ea deja nu-l mai vrea.

fata fără noroc

Ce ghinion că se născuse în acel secol despre care toţi vorbeau că ar fi secolul cel mai secetos, sângeros, schimbător şi nestatornic din câte secole s-au perindat pe faţa pământului. Totuşi, ea nu protesta niciodată, nu contrazicea cercetătorii care făceau studii la diferite universităţi despre care ea citea prin revistele lăsate în cutia poştală de curieri rapizi şi ultra rapizi. Oricum cercetătorii cunoşteau secolul mult mai bine decât îşi cunoştea ea vecinii, iar ea le dădea dreptate cercetătorilor, în special seara, când era mai obosită decât în majoritatea dimineţilor, mai ales în cele în care era ceaţă deasă. Simţea apăsarea secolului în care s-au strâns din pură întâmplare două cifre, nici nu era sigură că sunt doar două, uneori avea impresia că sunt mult mai multe, cam câte staţii de autobuz trebuie să depăşească în drum spre servici şi ceva o apăsa tare pe ceafă, din ce în ce mai tare, iar seara era aproape insuportabilă apăsarea tuturor anilor ce au împânzit lumea cu mult timp înainte ca ea să se nască, cu mult timp înaintea tuturor cuvintelor rostite de milioanele de guri deschise şi simţea greu pământul, obosit de atâtea vorbe împrăştiate în vânt, vorbe care nu prindeau nici rădăcini, nici aripi, nu însămânţau peluzele caselor de la marginea oraşului, nu se căţărau pe zidurile cetăţii ca iedera sălbatică, nu se sfărâmau în particule mici ca nisipul, nu erau înghiţite de burţi de balenă sau de câine, nu se preschimbau niciodată în aur sau în picături de apă, nu făceau umbră, nu se rugau la niciun zeu, nu se aruncau în nicio fântână şi nu ţineau de cald nimănui, ci doar hălăduiau pe pământ şi deasupra lui, umblau de capul lor sau în haită, făcându-l tot mai greu şi mai obosit şi atunci ea şi-ar fi dorit să se fi născut într-un secol cu o singură cifră şi  ceaţa nu ar mai fi durut-o dimineaţa şi umerii i-ar fi fost mai semeţi şi nu ar fi trebuit să-şi facă loc în lume printre cuvinte fără stăpân.

a 24-a miercuri

În valea dintre cele trei stânci care străjuiau şoseaua, se obişnuia ca în fiecare an la trecerea dintre cea de-a 24-a miercuri spre cea de-a 25-a joi din anii cu soţ, toţi locuitorii oraşului să lase deoparte uneltele, furculiţele, familiile, camerele fără ferestre şi să se  strângă  pe iarba din spatele primăriei. Acolo, toţi inventau diverse fleacuri  neinventate în niciun an, în nicio vale din lumea ştiută şi cartografiată de primul născut al locului.

Ziua invenţiilor a fost născocită de cei trei îngeri responsabili cu paza celor trei stânci care străjuiau valea şi care s-au plictisit să-i tot audă pe locuitori lamentându-se că li s-au uscat răsadurile cu ardei, că şosetele copiilor sunt veşnic găurite, că bărbaţilor le put picioarele şi sforăie îngrozitor, că se stă la o coadă îngrozitoare la moaşte, că laptele are gust de cretă şi iar i-au invadat ţânţarii.

Nemaiputând suporta aceleaşi văicăreli care vuiau în aer şi  se încolonau pe fuioare de fum cu miros de vinete coapte şi jumări şi urcau până la etajul zece al raiului, îngerii au decis să-i scoată pe oameni din amorţeală şi să facă oraşului un cadou – ziua invenţiilor. La început totul a decurs conform planului: nimeni nu se mai văicărea, toţi aşteptau nerăbdători cea de-a 24-a miercuri  din anii fără soţ, întreg oraşul trăia frenetic cu gândul la ziua minunată, răsadurile de ardei nu se mai uscau, şosetele au încetat să se găurească, picioarele bărbaţilor erau plăcut parfumate, moaştele se găseau la orice supermarket iar ţânţarii au pornit în migraţia lor ireversibilă spre alte văi.

Locuitorii începuseră să-şi ocupe tot timpul cu gândul la ziua invenţiilor; încet, încet, ritmul oraşului din valea străjuită de cele trei stânci s-a domolit atât de mult încât se auzeau secundele cum se scurg pe străzi, gândurile oamenilor se prindeau de firele de iarbă şi de crengile copacilor şi se împleteau în pânze uriaşe pe care copii le foloseau pe post de trambuline. Liniştea a pus stăpânire pe întreg oraşul, cuvintele li se opreau tuturor pe vârful limbii, oamenii  îşi zâmbeau unii altora sau se sărutau când voiau să-şi spună ceva. Au fost înregistrate doar câteva cazuri izolate în care nişte locuitori s-au certat din motive rămase necunoscute şi au sfârşit prin a se scuipa în faţa cafenelei din oraş.

Timp de trei luni şi două sute patruzeci de ani, viaţa s-a scurs molcomă şi liniştită în oraşul din valea străjuită acum doar de o singură stâncă – celelalte două tocindu-se sub greutatea pădurilor albastre pe care locuitorii le inventau în fiecare an cu soţ.

 Un străin a ajuns în oraş la ultima ediţie a zilei invenţiilor. Nimeni nu ar fi putut să spună dacă era o rudă îndepărtată a cuiva sau era cineva în trecere. Tot ce se ştie este că invenţia lui a schimbat oraşul pentru patru luni şi-o veşnicie. Ziarele vremii au scris despre Turnul împotriva plictiselii-  un turn banal la prima vedere, spiralat, cu scări în zig zag şi ferestre deschise din şapte în şapte metri astfel încât cei care urcă să poată face cu mâna vecinilor rămaşi jos şi care aşteptau la rândul lor să urce. Nimeni nu se putea opri între etaje; chiar dacă începeau să se simtă rău şi să ameţească, trebuiau să urce până în vârf. Pe măsură ce urcau, îşi simţeau corpul tot mai uşor, cu fiecare pas lăsau în urmă  întâi o haină, o pălărie, apoi un organ- un rinichi, un plămân, câteva artere la etajul cinci, pistruii la şapte, sprâncenele şi stomacul la doisprezece. La ultimul etaj renunţau la ochi. Acolo sus, vântul era atât de puternic, încât oamenii, din care nu mai rămăsese nimic decât pielea, erau luaţi pe sus, se umflau ca nişte baloane cu aer cald şi erau purtaţi prin aer zeci şi sute de kilometri depărtate până ce cădeau şi se rostogoleau pe pământ ca nişte carcase goale de greieri.

Când ultimul locuitor al văii şi-a luat zborul, era deja spre dimineaţa celei de-a 25-a joi a anului cu soţ şi timpul a rămas împietrit la poalele stâncii care străjuia valea. Nu mai era nimeni care să audă secundele cum picură pe străzi, iar în zbor, ultimul om  şi-a pierdut cuvintele rămase pe vârful limbii, care în căderea lor s-au spart în mii de bucăţi, au fost luate de vânt şi duse departe de valea odată străjuită de trei stânci.

Microficţiuni

I

Zecile de plăci de faianţă şi gresie se oglindesc în ochii celor câţiva posibili cumpărători ai outlet-ului de pe Zambilelor, colţ cu Marinescu. Mai multă gresie decât faianţă, că mai nou gresia se pune şi pe pereţi. Nuanţe de crem şi bej indecis, cu nume de îngheţată şi stofe – vanilla, dark sand, alb satinat , vintage grey , pure cream – cu striaţii, fine sau grunjoase, spânzurate pe post de tablouri sau înghesuite unele peste altele pe jos. Ies. Greutatea pietrelor mă sufocă şi nu e niciun scaun pe care să mă aşez. Afară pe bordura trotuarului prăfuită, uscată, suficient de lată. Aici mă simt un străin la mine în oraş, de parcă aş fi  după sute de kilometri alergaţi printre  granit şi gresie; văd gândacii prinşi între dalele trotuarului, burţile scorojite de rugină ale maşinilor, şireturi murdare. Telefonul. Zâmbetul tău iese printre cuvinte şi-mi cuprinde genunchii. Încerc să-mi dau seama dacă stai cu spatele, te plimbi prin casă, fumezi sau deschizi frigiderul. E mic telefonul şi nu încăpem amândoi în el, uşa magazinului se deschide de patru ori şi ştiu că urmează să te pierd. Vocea ta mă umple până la sprâncene, dar iese soarele şi mă doare să-mi ţin ochii deschişi. Am fost tristă tot drumul spre casă, inexplicabil, ca atunci când te sâcâie o măsea. Aveam restul zilei liber în faţă, dar nu mai era nimic de aşteptat. Mi-am cumpărat aţă vişinie şi-am venit acasă.

 

II

 

Unsprezece şi patru minute. Aşteptau toţi sunetul soneriei care anunţa falsul incediu. Copii aveau obrajii aprinşi şi tălpile nemişcate la gândul focului. Nu arde, doar ne prefacem. Sună. De cinci ori. Incolonaţi, ies toţi de mână, râsetele curg pe scara de incendiu, se rostogolesc până în cel mai depărtat colţ al terenului de sport şi se sparg într-o minge uitată de ieri. Sandvişurile stau în ghiozdane, învelite bine în şerveţele cu modele rămase de la Crăciun, două exerciţii la mate zac neterminate, soarele îi binecuvântează pe toţi, femeile de servici au deschis larg uşile de termopan înţepenite de iarnă, portarul şi-ar fi aprins o ţigară. Careu în curte, calcule, felicitări, luări de cuvânt, organizare impecabilă, aplauze, înapoi în clase. Uşile înţepenesc din nou. Portarul îşi aprinde ţigara, soarele îşi mută privirea, reîncep orele.

înmormântarea

Camera era în întregime scufundată în întuneric. Cu o candelă pe jumătate stinsă în mână, Ileana deschide larg uşile dulapului de lângă soba de teracotă. Ştie sigur unde-i fusta groasă de lână neagră, cea pe care şi-a împletit-o acum două ierni, bluza din sintetic, închisă cu o mărgică după gât,  jerseul de mohair luat din târg de la Constanţa. Umeraşele încărcate ochi cu haine îşi schimbă locul pe ţeava groasă din dulap, Ileana  scoate paltonul, îl ridică în aer cu umeraş cu tot, culege două scame de pe guler, îl pune la loc pe bara de metal. Scoate hainele negre, le scutură, le întinde pe canapeaua deschisă de lângă uşă. Se opreşte în faţa candelei lăsată pe masă, îşi face trei cruci, de fiecare dată aplecându-se câţiva centimetri mai mult spre podea, iese din cameră şi apropie uşa.

Din celălalt capăt al casei, de pe frigiderul din bucătărie, un ţârâit strident, ca alarma unei ambulanţe. Ileana se ridică pe vârfuri,  întinde mâna, pescuieşte din coşul de fructe un telefon negru de plastic, cu butoanele şterse .

-Alo! Io îs. Săru’mâna părinte. Am rezolvat. Am luat prescura din deal, de la Petri, ştiam că aia vă place. Da, şi trei sute de colaci, să fie doar nu ne-om face de ruşine, mai ales că vine şi părintele de la Cluj. Da, l-am anunţat, vine. Şi cu ţuica, Ioniţa a scos-o din butoi aseară, vreo patru litri. Pahare n-am prea multe că mi s-or tot spart da’ am adus şi de la Margareta. Încap, încap. Şi-apoi ne pornim mai iute, pe la vreo unu şi dacă nu încap, facem două drumuri. Să-l ierte. Săru-mâna.

Ileana apăsă de două ori butonul pătrăţos al celularului şi-l pune înapoi în coşul de plastic.

-O sunat popa, o vrut să ştie dacă am rezolvat cu colacii şi cu ţuica, strigă ea spre uşa deschisă de la baie, unde Ioniţă se bărbierea într-un nor de abur şi de căldură.

E un bărbat înalt, bine făcut, pe la şaizeci de ani. Stă desculţ, în pantalonii de costum gri îmchis, în maiou şi mânuieşte aparatul de ras cu mişcări lente dar sigure, descoperind bucăţi tot mai mari de piele de subt stratul alb de spumă pe care îl scutură într-un lighean de plastic albastru.

-Ai auzit, mă, c-o sunat popa? I-am zis că am luat trei sute. Şi de ţuică i-am zis.

Ioniţa dă din cap, mormăie ceva, deschide robinetul, clăteşte cu grijă aparatul de ras, îl desface, scoate cu două degete lama uzată, o pune pe o bucată de ziar de pe colţul maşinii de spălat, mai clăteşte o dată aparatul şi-l aşează pe etajera de sub oglindă. Ia bucata ruptă de ziar, o împătură cu grijă şi o pune în buzunarul hainei atârnată pe cuierul de la baie. Iese. Norii de abur şi clăbucii de spumă de pe fundul chiuvetei s-au înmuiat de tot, lăsând în urmă miros de cremă de ras şi apă de colonie ieftină.

II

Era plină curtea pe la doisprezece şi jumătate când a sunat telefonul. Cineva tocmai a prins o libelulă şi toţi s-au strâns ghem în jur, curioşi să vadă un dragon zburător. Câţiva copii l-au strigat: „Dom’ profesor, haideţi să vedeţi ce a prins Tudor”. Era splendidă, neaşteptat de mare, stătea mândră, cu aripile întinse, ochii fără pleoape erau ficşi şi parcă anunţau o nenorocire. Pentru o clipă cei 245 de copii din şcoală, mecanicul de la întreţinere, femeia de servici, toţi se oglindeau în aripile ei irizate.

A simţit vibraţia telefonului în buzunar, l-a scos privindu-l neîncrezător. Număr necunoscut. A răspuns bine dispus cu privirea încă ţintă la aripile libelulei din palma copilului.

-Da, eu sunt. Bună ziua. Da, pot vorbi. În somn? Sunteţi sigură? Când s-a întâmplat? Azi noapte. Înţeleg. Joi la trei? Sigur, voi veni de dimineaţă, probabil cu trenul. Să-l ierte!

A închis telefonul şi l-a lăsat să-i alunece din palmă înapoi în buzunar. S-a întors, copii erau acum împrăştiaţi în toată curtea, iar libelula dispăruse. Vestea l-a tulburat tot restul zilei, orele de după amiază le-a ţinut în linişte, copii i-au simţit apăsarea şi au aşteptat cuminţi, cu ochii pe ceas, pauzele următoare, să se poată dezlănţui în voie pe terenul de joacă. Chiar dacă ştia că va trebui să lipsească  de la şcoală, nu a anunţat pe nimeni de moartea prietenului său. Spera să nu fie adevărat, doamna care l-a sunat să fi făcut o confuzie,  aştepta un alt telefon şi o voce care să-i spună că totul a fost o nefericită neînţelegere. Seara târziu, a încercat să citească câteva pagini: „Glonţul care l-a ucis pe tata, a distrus-o şi pe mama….”. A închis cartea, ea a plescăit ca un pelican sătul, a pus-o pe birou peste celelalte stivuite câte patru, câte cinci, pe colţul de lângă fereastră. S-a ridicat mai greu de pe scaun, a icnit încet, durerea de la genunchi era tot unde o lăsase în urmă cu câteva ore. Acum, când ştia că Dorel e mort, nu-i venea decât să-l strângă de gât şi să-i urle: „am urcat de atâtea ori treptele alea nenorocite din faţa seminarului şi niciodată nu mi-ai spus că moartea era pe lista ta de priorităţi!”

III

Era încă devreme când a ajuns. Cimitirul era gol. Găinile din curtea parohiei erau în şanţ, pe marginea drumului, cu capetele ascunse în iarbă. Clopotele sunau prelung, ecoul lor ajungea cu întârziere pe străzile satului din cauza ceţii groase care învăluia toată valea. După o noapte caldă de octombrie, răcoarea dimineţii a născut un fum alb, întunecat, ce mirosea a zăpadă. În faţa casei parohiale, sub o streaşină, era atârnat un steag negru. Motanul parohiei a traversat curtea, s-a oprit sub el, l-a privit scurt, apoi s-a făcut nevăzut sub scările de la pivniţă.

Capela era proaspăt renovată, tavanul încă mirosea a vopsele şi diluant, geamurile erau curate, feţele îngerilor erau senine, şterse de praf şi de riduri. Arătau de parcă ar fi înghiţit toată amărăciunea din lume, iar acum, cu un soi de smerenie înţeleaptă,  aşteptau să o digere. Covoarele erau proaspăt spălate, culoriile dintre firele de lână erau vii şi încă necălcate de picioare. Ileana le acoperise cu o seară înainte cu bucăţi mari de naylon gros, le-a lipit cu bandă adezivă pe la îmbinări, să nu se împiedice careva şi să cadă în timpul slujbei. Mortul era pregătit. Din uşă nu i se vedea decât creştetul capului şi o fâşie îngustă de frunte. Nu avea mai mult de patru zeci de ani, o faţă ovală, echilibrată, cu pielea întinsă, fără multe riduri, cu sprâncene dese care se întâlneau deasupra nasului. Buzele pline, încremenite într-un zâmbet; de sub gulerul alb al cămăşii ieşea o cicatrice care se pierdea în spate pe gât. Pentru ochii oricărui copil ar fi părut un vrăjitor adormit – pentru babele din sat era un mort frumos. Stătea cu pieptul golit de aer, epitrahilul îi despărţea trupul în două, îi acoperea mâinile şi cobora spre şireturile pantofilor. Era un model nou, cu fire aurii cusute la maşină, într-o parte tivul era strâmb şi firele de aţă  ieşeau din el ca dintr-o periuţă de dinţi uzată.

Era trei când s-a uitat prima oară la ceas. A ieşit din nou pe scările din faţa capelei. Primii veniţi erau de obicei săracii satului. Veneau în cârduri, flămânzi şi murdari, cu gurile strâmbe, fără dinţi şi se opreau la intrarea în cimitir, sub turnul clopotului. Nu îndrăzneau să intre – stăteau ghemuiţi unii în alţii, cât mai aproape de mesele cu colaci, cu privirile sparte în paharele de sticlă.Se opreau nemişcaţi, cu capetele plecate ca nişte lumânări.

Pietrişul din faţa gardului parohiei scrâşnea sub roţile maşinilor care se adunau. Siluete de toate mărimile, cărunte, greoaie, sprintene, toate îmbrăcate în negru, păşeau apăsat printre morţi.

-Încă nu se intră? îl întreabă un domn la vreo 60 de ani la costum, cu pălărie.

Profesorul nu apucă să-i răspundă cum că încă nu, că mai întâi intră  preoţii pentru nişte rugăciuni speciale din cauză că mortul a fost preot, că aşa-i obiceiul, că abia apoi intră familia şi restul oamenilor din sat, că doamna din spatele lui îl trage uşor de cot:

-Mă Ioane, iar ne facem de ruşine, nu putem intra încă, ai uitat? Dorel o fost popă, Dumnezo’ să-l ierte. Prima dată intră popa al nostru cu popii invitaţi, cu diaconu şi numai după aia intrăm noi.

-Doamna Ileana? Bună ziua. Eu sunt prietenul de la Cluj ,m-aţi sunat, am vorbit ieri, şi-i întinde mâna femeii care se uită cu ochii mijiţi spre fruntea lui.

-Profesorul sunteţi? Ne bucurăm că aţi venit. Că aţi ajuns sănătos, că doamne… la câte nu se întâmplă în ziua de azi… de la Cluj veniţi… şi noi umblam pe la Cluj, cu a noastră fată, aia mare. La facultate, acolo pe Horea, imediat după gară. E mare acum, măritată în Canada, cu doi copii. Ce să faci, te duci unde te duce viaţa.

Femeia trase de fermoarul poşetei, scotoci prin ea, îşi trase nasul de câteva ori, scoase o batistă, îşi suflă nasul, puse batista la loc .

-Aţi fost colegi? Aşa am auzit, cu Dorel al nostru.

Profesorul dădu din cap scurt. Curtea era aproape plină, oamenii şuşoteau , priveau în jos, le vedea buzele mişcându-se, unii îşi făceau cruce, nişte copii se fugăreau în jurul unui mormânt fără flori.

– Da, la seminar. Suntem prieteni buni. Am fost, oftă profesorul.

– Nici noi nu ne putem obişnui, d-apoi dumneavoastră. Io l-am cunoscut aşa, la biserică. Tare ne plăcea de el. Omu’ meu îl ştia mai bine, de când or lucrat împreună la acoperişul bisericii. Vreo două luni or stat cocoţaţi  pe bârne, o fost mult de lucru, că m-am şi temut, nu pentru Dorel, Dumnezo’să-l ierte, că era tânăr şi în putere, pentru omu’ meu m-am temut, că-i cu tensiune şi ameţeşte. Şi uite, ăla în putere se duce. L-o chemat Dumnezo’ mai iute.

– E timpul. Nu durează mult, apoi intraţi. Daţi-mi haina asta mie, să nu staţi cu ea în braţe, v-o pun pe băncuţă să aveţi loc să staţi jos că văd că-i lume multă.

Profesorul zâmbi amar, apoi intră în capelă şi apropie uşile în spatele lui. Îşi simţea veşmintele tot mai grele, parcă două braţe îl strângeau în jurul umerilor împiedicând plămânii să se umple cu aer. Un val de frig ieşea de sub covorul spălat, îi intra pe sub haine şi i se scurtcircuita la baza gâtului.

Preotul chemat din satul vecin să ţină slujba, un domn de vârsta tatălui său, se plimba în jurul mesei din spatele sicriului, îndrepta lumânările, atingea uşor pânza albă care curgea de pe sfeşnice, tuşea, lăsând ecoul vocii să umple capela până la tavan. Diaconul cu cei doi băieţi din cor, stăteau strânşi, umăr la umăr, ochii li se mişcau pe modelul ondulat al covorului, îşi potriveau respiraţiile şi vocile. Nimeni nu se uita la Dorel. Trupul  nemişcat părea un obiect de recuzită adus pe scenă înaintea unui spectacol. La capul lui, lumânările au început să sfârâie, câteva scântei s-au desprins, au zburat în jurul sfeşnicului, au căzut pe perna din coşciug unde s-au stins lăsând trei fire negre pe urechea  lui dreaptă

IV

Pleoapa stângă. Nu, oboseala e de vină; şase ore cu trenul; noaptea de nesomn. Încă o dată. Acum pleoapa dreaptă. Parcă fierbe un ou sub ea. În numele tatălui, al fiului… Profesorul şi-a ridicat brusc privirea, mâna s-a mişcat automat, desenând pe piept semnul crucii. Se odihneşte fiul lui Dumnezeu… Ochii s-au deschis. Larg. Cei doi bărbaţi s-au privit ca într-o oglindă. Unul dreapt, în picioare, iar celalălalt, la fel de drept, întins pe masă.

Închide ochii!

Mortul clipi de câteva ori şi rămase cu ei deschişi. Vocile sparte de afară intrau pe sub uşile capelei.

 Am murit?

Da. Erai mort până acum câteva secunde.

Se ridică. Cu voalul alb peste cap, personaj grotesc eliberat dintr-o pânza de păianjen.

Ce-i cu tine aici?

La tine am venit. Pentru tine. M-au sunat. Mi-au spus că ai murit. Stai să te ajut. Uşor să nu te răstorni. Cu dreptul primul. Acum celălalt. Ţine-te de mine. Acum. Şi!

Un corp în aer. Îşi simţea prietenul în braţe, uşor ca un copil, dar în acelaşi timp greoi şi înţepenit ca o statuie.

Mă strâng pantofii.

Sunt doar câţiva paşi. Ieşim şi te descalţi. Ţine haina asta, e răcoare.

E lume?

Multă. Aproape tot satul.

Nu pot să ies. Mă ştiu toţi. Ce să le spun, că n-am murit? N-o să mi-o ierte niciodată.

Nu spui nimic. Lasă-i câteva zile, o să le treacă.

Clopotele.

 De ce nu mă recunoaşte nimeni? Sunt încă mort?

Îmbrăcă haina străină. Simte durere, umed între degete. Scoate mâna din buzunar şi deschide palma. O hârtie veche de ziar, pătată cu trei stropi roşii. O picătură cade pe vârful pantofului.

Vezi? Eşti viu.

 

 

V

Două siluete negre calcă cu paşii aliniaţi printre sătenii care intră în capelă. Nimeni nu ştie cine sunt cei doi străini. Peste câteva ceasuri colacii şi ţuica se vor topi în gurile fără dinţi şi fără memorie ale săracilor fără nume

mersul pe sârmă

e soare afară şi dimineaţa începe lin ca o melodie la pian şi praful se aşează atent pe mobila din casă şi îmbrăţişarea ta e caldă şi proaspătă ca o baghetă franţuzească bine coaptă şi tu ieşi din casă, copile, şi părul îmi gâdilă nările şi mi-e frică

în fiecare zi mă uit mai bine la ochii tăi şi negrul din mijloc se face tot mai negru şi mai adânc şi mai necunoscut şi oricât de întunecat s-ar face tot aş şti că acolo eşti tu şi acolo am fost eu cândva

duc cu mine gândul că ai putea să te ascunzi atât de bine încât să nu te mai găsesc şi mi se face frig şi îngheaţă inima în mine

şi firele de aţă care ne leagă sunt multe şi groase şi subţiri şi mai fragile decât o  bătaie de aripi

şi mă întreb dacă copacii se tem că-şi vor pierde o creangă, un cuib sau nişte frunze

dar nu se tem pentru că rădăcini nevăzute îi leagă dincolo de mormintele oamenilor şi probabil şi raiul are copacii lui

până şi norii în goana lor nebunească nu au cum să se piardă pentru că pământul e rotund şi oricât ar fugi,  tot cu ei s-ar întâlni

iartă-mă, copilul meu, că vreau să ne încolăcim picioarele şi vreu să ne colorăm ochii în aceeaşi culoare şi vreau să-mi crească braţele să te pot ţine mai bine

ştiu că vei vrea s-o luăm în direcţii opuse, ştiu că vei dori să fugi departe, dar pământul e rotund, copile

freamătă fricile în mine  şi tu râzi, bine, mamă, stai liniştită, dar nu ştii că mamele merg pe stradă dar de fapt ele nu calcă pe asfalt, calcă pe sârmă cu gândul la tine şi la tine şi la tine.