a 24-a miercuri

În valea dintre cele trei stânci care străjuiau şoseaua, se obişnuia ca în fiecare an la trecerea dintre cea de-a 24-a miercuri spre cea de-a 25-a joi din anii cu soţ, toţi locuitorii oraşului să lase deoparte uneltele, furculiţele, familiile, camerele fără ferestre şi să se  strângă  pe iarba din spatele primăriei. Acolo, toţi inventau diverse fleacuri  neinventate în niciun an, în nicio vale din lumea ştiută şi cartografiată de primul născut al locului.

Ziua invenţiilor a fost născocită de cei trei îngeri responsabili cu paza celor trei stânci care străjuiau valea şi care s-au plictisit să-i tot audă pe locuitori lamentându-se că li s-au uscat răsadurile cu ardei, că şosetele copiilor sunt veşnic găurite, că bărbaţilor le put picioarele şi sforăie îngrozitor, că se stă la o coadă îngrozitoare la moaşte, că laptele are gust de cretă şi iar i-au invadat ţânţarii.

Nemaiputând suporta aceleaşi văicăreli care vuiau în aer şi  se încolonau pe fuioare de fum cu miros de vinete coapte şi jumări şi urcau până la etajul zece al raiului, îngerii au decis să-i scoată pe oameni din amorţeală şi să facă oraşului un cadou – ziua invenţiilor. La început totul a decurs conform planului: nimeni nu se mai văicărea, toţi aşteptau nerăbdători cea de-a 24-a miercuri  din anii fără soţ, întreg oraşul trăia frenetic cu gândul la ziua minunată, răsadurile de ardei nu se mai uscau, şosetele au încetat să se găurească, picioarele bărbaţilor erau plăcut parfumate, moaştele se găseau la orice supermarket iar ţânţarii au pornit în migraţia lor ireversibilă spre alte văi.

Locuitorii începuseră să-şi ocupe tot timpul cu gândul la ziua invenţiilor; încet, încet, ritmul oraşului din valea străjuită de cele trei stânci s-a domolit atât de mult încât se auzeau secundele cum se scurg pe străzi, gândurile oamenilor se prindeau de firele de iarbă şi de crengile copacilor şi se împleteau în pânze uriaşe pe care copii le foloseau pe post de trambuline. Liniştea a pus stăpânire pe întreg oraşul, cuvintele li se opreau tuturor pe vârful limbii, oamenii  îşi zâmbeau unii altora sau se sărutau când voiau să-şi spună ceva. Au fost înregistrate doar câteva cazuri izolate în care nişte locuitori s-au certat din motive rămase necunoscute şi au sfârşit prin a se scuipa în faţa cafenelei din oraş.

Timp de trei luni şi două sute patruzeci de ani, viaţa s-a scurs molcomă şi liniştită în oraşul din valea străjuită acum doar de o singură stâncă – celelalte două tocindu-se sub greutatea pădurilor albastre pe care locuitorii le inventau în fiecare an cu soţ.

 Un străin a ajuns în oraş la ultima ediţie a zilei invenţiilor. Nimeni nu ar fi putut să spună dacă era o rudă îndepărtată a cuiva sau era cineva în trecere. Tot ce se ştie este că invenţia lui a schimbat oraşul pentru patru luni şi-o veşnicie. Ziarele vremii au scris despre Turnul împotriva plictiselii-  un turn banal la prima vedere, spiralat, cu scări în zig zag şi ferestre deschise din şapte în şapte metri astfel încât cei care urcă să poată face cu mâna vecinilor rămaşi jos şi care aşteptau la rândul lor să urce. Nimeni nu se putea opri între etaje; chiar dacă începeau să se simtă rău şi să ameţească, trebuiau să urce până în vârf. Pe măsură ce urcau, îşi simţeau corpul tot mai uşor, cu fiecare pas lăsau în urmă  întâi o haină, o pălărie, apoi un organ- un rinichi, un plămân, câteva artere la etajul cinci, pistruii la şapte, sprâncenele şi stomacul la doisprezece. La ultimul etaj renunţau la ochi. Acolo sus, vântul era atât de puternic, încât oamenii, din care nu mai rămăsese nimic decât pielea, erau luaţi pe sus, se umflau ca nişte baloane cu aer cald şi erau purtaţi prin aer zeci şi sute de kilometri depărtate până ce cădeau şi se rostogoleau pe pământ ca nişte carcase goale de greieri.

Când ultimul locuitor al văii şi-a luat zborul, era deja spre dimineaţa celei de-a 25-a joi a anului cu soţ şi timpul a rămas împietrit la poalele stâncii care străjuia valea. Nu mai era nimeni care să audă secundele cum picură pe străzi, iar în zbor, ultimul om  şi-a pierdut cuvintele rămase pe vârful limbii, care în căderea lor s-au spart în mii de bucăţi, au fost luate de vânt şi duse departe de valea odată străjuită de trei stânci.

Microficţiuni

I

Zecile de plăci de faianţă şi gresie se oglindesc în ochii celor câţiva posibili cumpărători ai outlet-ului de pe Zambilelor, colţ cu Marinescu. Mai multă gresie decât faianţă, că mai nou gresia se pune şi pe pereţi. Nuanţe de crem şi bej indecis, cu nume de îngheţată şi stofe – vanilla, dark sand, alb satinat , vintage grey , pure cream – cu striaţii, fine sau grunjoase, spânzurate pe post de tablouri sau înghesuite unele peste altele pe jos. Ies. Greutatea pietrelor mă sufocă şi nu e niciun scaun pe care să mă aşez. Afară pe bordura trotuarului prăfuită, uscată, suficient de lată. Aici mă simt un străin la mine în oraş, de parcă aş fi  după sute de kilometri alergaţi printre  granit şi gresie; văd gândacii prinşi între dalele trotuarului, burţile scorojite de rugină ale maşinilor, şireturi murdare. Telefonul. Zâmbetul tău iese printre cuvinte şi-mi cuprinde genunchii. Încerc să-mi dau seama dacă stai cu spatele, te plimbi prin casă, fumezi sau deschizi frigiderul. E mic telefonul şi nu încăpem amândoi în el, uşa magazinului se deschide de patru ori şi ştiu că urmează să te pierd. Vocea ta mă umple până la sprâncene, dar iese soarele şi mă doare să-mi ţin ochii deschişi. Am fost tristă tot drumul spre casă, inexplicabil, ca atunci când te sâcâie o măsea. Aveam restul zilei liber în faţă, dar nu mai era nimic de aşteptat. Mi-am cumpărat aţă vişinie şi-am venit acasă.

 

II

 

Unsprezece şi patru minute. Aşteptau toţi sunetul soneriei care anunţa falsul incediu. Copii aveau obrajii aprinşi şi tălpile nemişcate la gândul focului. Nu arde, doar ne prefacem. Sună. De cinci ori. Incolonaţi, ies toţi de mână, râsetele curg pe scara de incendiu, se rostogolesc până în cel mai depărtat colţ al terenului de sport şi se sparg într-o minge uitată de ieri. Sandvişurile stau în ghiozdane, învelite bine în şerveţele cu modele rămase de la Crăciun, două exerciţii la mate zac neterminate, soarele îi binecuvântează pe toţi, femeile de servici au deschis larg uşile de termopan înţepenite de iarnă, portarul şi-ar fi aprins o ţigară. Careu în curte, calcule, felicitări, luări de cuvânt, organizare impecabilă, aplauze, înapoi în clase. Uşile înţepenesc din nou. Portarul îşi aprinde ţigara, soarele îşi mută privirea, reîncep orele.

înmormântarea

Camera era în întregime scufundată în întuneric. Cu o candelă pe jumătate stinsă în mână, Ileana deschide larg uşile dulapului de lângă soba de teracotă. Ştie sigur unde-i fusta groasă de lână neagră, cea pe care şi-a împletit-o acum două ierni, bluza din sintetic, închisă cu o mărgică după gât,  jerseul de mohair luat din târg de la Constanţa. Umeraşele încărcate ochi cu haine îşi schimbă locul pe ţeava groasă din dulap, Ileana  scoate paltonul, îl ridică în aer cu umeraş cu tot, culege două scame de pe guler, îl pune la loc pe bara de metal. Scoate hainele negre, le scutură, le întinde pe canapeaua deschisă de lângă uşă. Se opreşte în faţa candelei lăsată pe masă, îşi face trei cruci, de fiecare dată aplecându-se câţiva centimetri mai mult spre podea, iese din cameră şi apropie uşa.

Din celălalt capăt al casei, de pe frigiderul din bucătărie, un ţârâit strident, ca alarma unei ambulanţe. Ileana se ridică pe vârfuri,  întinde mâna, pescuieşte din coşul de fructe un telefon negru de plastic, cu butoanele şterse .

-Alo! Io îs. Săru’mâna părinte. Am rezolvat. Am luat prescura din deal, de la Petri, ştiam că aia vă place. Da, şi trei sute de colaci, să fie doar nu ne-om face de ruşine, mai ales că vine şi părintele de la Cluj. Da, l-am anunţat, vine. Şi cu ţuica, Ioniţa a scos-o din butoi aseară, vreo patru litri. Pahare n-am prea multe că mi s-or tot spart da’ am adus şi de la Margareta. Încap, încap. Şi-apoi ne pornim mai iute, pe la vreo unu şi dacă nu încap, facem două drumuri. Să-l ierte. Săru-mâna.

Ileana apăsă de două ori butonul pătrăţos al celularului şi-l pune înapoi în coşul de plastic.

-O sunat popa, o vrut să ştie dacă am rezolvat cu colacii şi cu ţuica, strigă ea spre uşa deschisă de la baie, unde Ioniţă se bărbierea într-un nor de abur şi de căldură.

E un bărbat înalt, bine făcut, pe la şaizeci de ani. Stă desculţ, în pantalonii de costum gri îmchis, în maiou şi mânuieşte aparatul de ras cu mişcări lente dar sigure, descoperind bucăţi tot mai mari de piele de subt stratul alb de spumă pe care îl scutură într-un lighean de plastic albastru.

-Ai auzit, mă, c-o sunat popa? I-am zis că am luat trei sute. Şi de ţuică i-am zis.

Ioniţa dă din cap, mormăie ceva, deschide robinetul, clăteşte cu grijă aparatul de ras, îl desface, scoate cu două degete lama uzată, o pune pe o bucată de ziar de pe colţul maşinii de spălat, mai clăteşte o dată aparatul şi-l aşează pe etajera de sub oglindă. Ia bucata ruptă de ziar, o împătură cu grijă şi o pune în buzunarul hainei atârnată pe cuierul de la baie. Iese. Norii de abur şi clăbucii de spumă de pe fundul chiuvetei s-au înmuiat de tot, lăsând în urmă miros de cremă de ras şi apă de colonie ieftină.

II

Era plină curtea pe la doisprezece şi jumătate când a sunat telefonul. Cineva tocmai a prins o libelulă şi toţi s-au strâns ghem în jur, curioşi să vadă un dragon zburător. Câţiva copii l-au strigat: „Dom’ profesor, haideţi să vedeţi ce a prins Tudor”. Era splendidă, neaşteptat de mare, stătea mândră, cu aripile întinse, ochii fără pleoape erau ficşi şi parcă anunţau o nenorocire. Pentru o clipă cei 245 de copii din şcoală, mecanicul de la întreţinere, femeia de servici, toţi se oglindeau în aripile ei irizate.

A simţit vibraţia telefonului în buzunar, l-a scos privindu-l neîncrezător. Număr necunoscut. A răspuns bine dispus cu privirea încă ţintă la aripile libelulei din palma copilului.

-Da, eu sunt. Bună ziua. Da, pot vorbi. În somn? Sunteţi sigură? Când s-a întâmplat? Azi noapte. Înţeleg. Joi la trei? Sigur, voi veni de dimineaţă, probabil cu trenul. Să-l ierte!

A închis telefonul şi l-a lăsat să-i alunece din palmă înapoi în buzunar. S-a întors, copii erau acum împrăştiaţi în toată curtea, iar libelula dispăruse. Vestea l-a tulburat tot restul zilei, orele de după amiază le-a ţinut în linişte, copii i-au simţit apăsarea şi au aşteptat cuminţi, cu ochii pe ceas, pauzele următoare, să se poată dezlănţui în voie pe terenul de joacă. Chiar dacă ştia că va trebui să lipsească  de la şcoală, nu a anunţat pe nimeni de moartea prietenului său. Spera să nu fie adevărat, doamna care l-a sunat să fi făcut o confuzie,  aştepta un alt telefon şi o voce care să-i spună că totul a fost o nefericită neînţelegere. Seara târziu, a încercat să citească câteva pagini: „Glonţul care l-a ucis pe tata, a distrus-o şi pe mama….”. A închis cartea, ea a plescăit ca un pelican sătul, a pus-o pe birou peste celelalte stivuite câte patru, câte cinci, pe colţul de lângă fereastră. S-a ridicat mai greu de pe scaun, a icnit încet, durerea de la genunchi era tot unde o lăsase în urmă cu câteva ore. Acum, când ştia că Dorel e mort, nu-i venea decât să-l strângă de gât şi să-i urle: „am urcat de atâtea ori treptele alea nenorocite din faţa seminarului şi niciodată nu mi-ai spus că moartea era pe lista ta de priorităţi!”

III

Era încă devreme când a ajuns. Cimitirul era gol. Găinile din curtea parohiei erau în şanţ, pe marginea drumului, cu capetele ascunse în iarbă. Clopotele sunau prelung, ecoul lor ajungea cu întârziere pe străzile satului din cauza ceţii groase care învăluia toată valea. După o noapte caldă de octombrie, răcoarea dimineţii a născut un fum alb, întunecat, ce mirosea a zăpadă. În faţa casei parohiale, sub o streaşină, era atârnat un steag negru. Motanul parohiei a traversat curtea, s-a oprit sub el, l-a privit scurt, apoi s-a făcut nevăzut sub scările de la pivniţă.

Capela era proaspăt renovată, tavanul încă mirosea a vopsele şi diluant, geamurile erau curate, feţele îngerilor erau senine, şterse de praf şi de riduri. Arătau de parcă ar fi înghiţit toată amărăciunea din lume, iar acum, cu un soi de smerenie înţeleaptă,  aşteptau să o digere. Covoarele erau proaspăt spălate, culoriile dintre firele de lână erau vii şi încă necălcate de picioare. Ileana le acoperise cu o seară înainte cu bucăţi mari de naylon gros, le-a lipit cu bandă adezivă pe la îmbinări, să nu se împiedice careva şi să cadă în timpul slujbei. Mortul era pregătit. Din uşă nu i se vedea decât creştetul capului şi o fâşie îngustă de frunte. Nu avea mai mult de patru zeci de ani, o faţă ovală, echilibrată, cu pielea întinsă, fără multe riduri, cu sprâncene dese care se întâlneau deasupra nasului. Buzele pline, încremenite într-un zâmbet; de sub gulerul alb al cămăşii ieşea o cicatrice care se pierdea în spate pe gât. Pentru ochii oricărui copil ar fi părut un vrăjitor adormit – pentru babele din sat era un mort frumos. Stătea cu pieptul golit de aer, epitrahilul îi despărţea trupul în două, îi acoperea mâinile şi cobora spre şireturile pantofilor. Era un model nou, cu fire aurii cusute la maşină, într-o parte tivul era strâmb şi firele de aţă  ieşeau din el ca dintr-o periuţă de dinţi uzată.

Era trei când s-a uitat prima oară la ceas. A ieşit din nou pe scările din faţa capelei. Primii veniţi erau de obicei săracii satului. Veneau în cârduri, flămânzi şi murdari, cu gurile strâmbe, fără dinţi şi se opreau la intrarea în cimitir, sub turnul clopotului. Nu îndrăzneau să intre – stăteau ghemuiţi unii în alţii, cât mai aproape de mesele cu colaci, cu privirile sparte în paharele de sticlă.Se opreau nemişcaţi, cu capetele plecate ca nişte lumânări.

Pietrişul din faţa gardului parohiei scrâşnea sub roţile maşinilor care se adunau. Siluete de toate mărimile, cărunte, greoaie, sprintene, toate îmbrăcate în negru, păşeau apăsat printre morţi.

-Încă nu se intră? îl întreabă un domn la vreo 60 de ani la costum, cu pălărie.

Profesorul nu apucă să-i răspundă cum că încă nu, că mai întâi intră  preoţii pentru nişte rugăciuni speciale din cauză că mortul a fost preot, că aşa-i obiceiul, că abia apoi intră familia şi restul oamenilor din sat, că doamna din spatele lui îl trage uşor de cot:

-Mă Ioane, iar ne facem de ruşine, nu putem intra încă, ai uitat? Dorel o fost popă, Dumnezo’ să-l ierte. Prima dată intră popa al nostru cu popii invitaţi, cu diaconu şi numai după aia intrăm noi.

-Doamna Ileana? Bună ziua. Eu sunt prietenul de la Cluj ,m-aţi sunat, am vorbit ieri, şi-i întinde mâna femeii care se uită cu ochii mijiţi spre fruntea lui.

-Profesorul sunteţi? Ne bucurăm că aţi venit. Că aţi ajuns sănătos, că doamne… la câte nu se întâmplă în ziua de azi… de la Cluj veniţi… şi noi umblam pe la Cluj, cu a noastră fată, aia mare. La facultate, acolo pe Horea, imediat după gară. E mare acum, măritată în Canada, cu doi copii. Ce să faci, te duci unde te duce viaţa.

Femeia trase de fermoarul poşetei, scotoci prin ea, îşi trase nasul de câteva ori, scoase o batistă, îşi suflă nasul, puse batista la loc .

-Aţi fost colegi? Aşa am auzit, cu Dorel al nostru.

Profesorul dădu din cap scurt. Curtea era aproape plină, oamenii şuşoteau , priveau în jos, le vedea buzele mişcându-se, unii îşi făceau cruce, nişte copii se fugăreau în jurul unui mormânt fără flori.

– Da, la seminar. Suntem prieteni buni. Am fost, oftă profesorul.

– Nici noi nu ne putem obişnui, d-apoi dumneavoastră. Io l-am cunoscut aşa, la biserică. Tare ne plăcea de el. Omu’ meu îl ştia mai bine, de când or lucrat împreună la acoperişul bisericii. Vreo două luni or stat cocoţaţi  pe bârne, o fost mult de lucru, că m-am şi temut, nu pentru Dorel, Dumnezo’să-l ierte, că era tânăr şi în putere, pentru omu’ meu m-am temut, că-i cu tensiune şi ameţeşte. Şi uite, ăla în putere se duce. L-o chemat Dumnezo’ mai iute.

– E timpul. Nu durează mult, apoi intraţi. Daţi-mi haina asta mie, să nu staţi cu ea în braţe, v-o pun pe băncuţă să aveţi loc să staţi jos că văd că-i lume multă.

Profesorul zâmbi amar, apoi intră în capelă şi apropie uşile în spatele lui. Îşi simţea veşmintele tot mai grele, parcă două braţe îl strângeau în jurul umerilor împiedicând plămânii să se umple cu aer. Un val de frig ieşea de sub covorul spălat, îi intra pe sub haine şi i se scurtcircuita la baza gâtului.

Preotul chemat din satul vecin să ţină slujba, un domn de vârsta tatălui său, se plimba în jurul mesei din spatele sicriului, îndrepta lumânările, atingea uşor pânza albă care curgea de pe sfeşnice, tuşea, lăsând ecoul vocii să umple capela până la tavan. Diaconul cu cei doi băieţi din cor, stăteau strânşi, umăr la umăr, ochii li se mişcau pe modelul ondulat al covorului, îşi potriveau respiraţiile şi vocile. Nimeni nu se uita la Dorel. Trupul  nemişcat părea un obiect de recuzită adus pe scenă înaintea unui spectacol. La capul lui, lumânările au început să sfârâie, câteva scântei s-au desprins, au zburat în jurul sfeşnicului, au căzut pe perna din coşciug unde s-au stins lăsând trei fire negre pe urechea  lui dreaptă

IV

Pleoapa stângă. Nu, oboseala e de vină; şase ore cu trenul; noaptea de nesomn. Încă o dată. Acum pleoapa dreaptă. Parcă fierbe un ou sub ea. În numele tatălui, al fiului… Profesorul şi-a ridicat brusc privirea, mâna s-a mişcat automat, desenând pe piept semnul crucii. Se odihneşte fiul lui Dumnezeu… Ochii s-au deschis. Larg. Cei doi bărbaţi s-au privit ca într-o oglindă. Unul dreapt, în picioare, iar celalălalt, la fel de drept, întins pe masă.

Închide ochii!

Mortul clipi de câteva ori şi rămase cu ei deschişi. Vocile sparte de afară intrau pe sub uşile capelei.

 Am murit?

Da. Erai mort până acum câteva secunde.

Se ridică. Cu voalul alb peste cap, personaj grotesc eliberat dintr-o pânza de păianjen.

Ce-i cu tine aici?

La tine am venit. Pentru tine. M-au sunat. Mi-au spus că ai murit. Stai să te ajut. Uşor să nu te răstorni. Cu dreptul primul. Acum celălalt. Ţine-te de mine. Acum. Şi!

Un corp în aer. Îşi simţea prietenul în braţe, uşor ca un copil, dar în acelaşi timp greoi şi înţepenit ca o statuie.

Mă strâng pantofii.

Sunt doar câţiva paşi. Ieşim şi te descalţi. Ţine haina asta, e răcoare.

E lume?

Multă. Aproape tot satul.

Nu pot să ies. Mă ştiu toţi. Ce să le spun, că n-am murit? N-o să mi-o ierte niciodată.

Nu spui nimic. Lasă-i câteva zile, o să le treacă.

Clopotele.

 De ce nu mă recunoaşte nimeni? Sunt încă mort?

Îmbrăcă haina străină. Simte durere, umed între degete. Scoate mâna din buzunar şi deschide palma. O hârtie veche de ziar, pătată cu trei stropi roşii. O picătură cade pe vârful pantofului.

Vezi? Eşti viu.

 

 

V

Două siluete negre calcă cu paşii aliniaţi printre sătenii care intră în capelă. Nimeni nu ştie cine sunt cei doi străini. Peste câteva ceasuri colacii şi ţuica se vor topi în gurile fără dinţi şi fără memorie ale săracilor fără nume

mersul pe sârmă

e soare afară şi dimineaţa începe lin ca o melodie la pian şi praful se aşează atent pe mobila din casă şi îmbrăţişarea ta e caldă şi proaspătă ca o baghetă franţuzească bine coaptă şi tu ieşi din casă, copile, şi părul îmi gâdilă nările şi mi-e frică

în fiecare zi mă uit mai bine la ochii tăi şi negrul din mijloc se face tot mai negru şi mai adânc şi mai necunoscut şi oricât de întunecat s-ar face tot aş şti că acolo eşti tu şi acolo am fost eu cândva

duc cu mine gândul că ai putea să te ascunzi atât de bine încât să nu te mai găsesc şi mi se face frig şi îngheaţă inima în mine

şi firele de aţă care ne leagă sunt multe şi groase şi subţiri şi mai fragile decât o  bătaie de aripi

şi mă întreb dacă copacii se tem că-şi vor pierde o creangă, un cuib sau nişte frunze

dar nu se tem pentru că rădăcini nevăzute îi leagă dincolo de mormintele oamenilor şi probabil şi raiul are copacii lui

până şi norii în goana lor nebunească nu au cum să se piardă pentru că pământul e rotund şi oricât ar fugi,  tot cu ei s-ar întâlni

iartă-mă, copilul meu, că vreau să ne încolăcim picioarele şi vreu să ne colorăm ochii în aceeaşi culoare şi vreau să-mi crească braţele să te pot ţine mai bine

ştiu că vei vrea s-o luăm în direcţii opuse, ştiu că vei dori să fugi departe, dar pământul e rotund, copile

freamătă fricile în mine  şi tu râzi, bine, mamă, stai liniştită, dar nu ştii că mamele merg pe stradă dar de fapt ele nu calcă pe asfalt, calcă pe sârmă cu gândul la tine şi la tine şi la tine.

fără rimă

E așa o sâmbătă seara, de nici nu mai știu dacă trăiesc sau visez
Carnea de pe mine e tot acolo
Dar parcă mai aspră, mai tăioasă.
Am ieșit în natură-  ca tot omu’.
Pământul își călca iarba șifonată,
O întindea bine pentru tălpile noastre.
Mirosea a ev mediu în pădure
Zăpada ținea prizonieră brazii
Dar ei nu protestau.
Se scărpinau din când în când pe la nas
Și ea cădea, ca de pe un balansoar.
Nimeni nu știe că am fost acolo.
Mi-am lăsat amprentele în blana pisicii
Ea, neruşinata, le-a lins
Și acum are gust de om în gură.
Când n-o să mă găseşti,
Acolo să mă cauți
Sub o limbă de pisică.

oraşul la asfinţit

Ticsit orașul după amiaza pe la cinci. Stația de autobuz freamătă de plase cu portocale, copii flămânzi și nerăbdători, bătrâni cu șosete groase, fără zâmbet. La un moment dat, în cor, toți oftează. Vine. Urcăm. Autobuzul linge încet asfaltul, ne clătinăm ca lumânările înfipte la locurile de veci ale scriitorilor uitați de arhivele marilor biblioteci ale lumii. Semafor. Autobuzul pufăie silențios, ecranele telefoanelor sclipesc, ochii veșnic în jos. Întorc capul spre fereastră. Dincolo de drum, scheletul unei clădiri în creștere. La ultimul nivel, pe placa de ciment dreaptă ca podeaua unei săli de dans flancată de incisivi ascuțiți, se plimbă o siluetă umană. Acolo sus, asfințitul e doar al lui. Pășește prin viețile viitorilor locuitori cu pași largi, cu brațele întinse, adulmecă mirosurile din bucătării, se lasă invitat la cafea, refuză politicos, intră în camere de copii, trupul i se încordează brusc, nu cumva să calce pe vreo piesă de lego indispensabilă. Mângâie pereți invizibili de faianță, apasă întrerupătoare, își afundă picioarele în covoare moi. Iese pe balcon, inspiră adânc, își aprinde o țigară. Ultimul om de la ultimul etaj. Tot timpul cu fața spre asfințit.

Verde. Autobuzul linge bomboana de asfalt, ecranele și-ar dori pleoape, șosetele bătrânilor stau încrețite de frig, portocalele își spun ultima rugăciune.

oraşul fantomă

Orașul fantomă era închis de două ori pe an, în rest puteai intra fără pașaport, fără acte, fără permis de ședere. Intrai pe bază de dor. Dacă îți era dor, da’ nu oricum, DOR pe bune, dor de să tremure haina pe tine, să nu poți respira, puteai intra. Erau megafoane la fiecare colț de stradă. Aveau sub ele o cutiuţă în care dacă băgai un bănuț, vocea bunicului începea să-ți povestească cât de cumplite erau iernile între cele două războaie. Cu încă un bănuț, bunicile începeau să șoptească: îți dădeau bună dimineața, te întrebau ce dorești să mănânci, îți spuneau că te-ai făcut mare și că semeni cu mama.

În orașul fantomă străzile nu aveau nume, nu aveau capăt, nu erau stații de autobuz pentru că nu circulau autobuze. Totul se trăia la pas și te puteai răzgândi în mers, chiar în fața magazinului de pâine. Îți puteai schimba destinul și la florărie, așa cum schimbi zambilele pe lalele sau trandafirii pe crini. Încercai orice variantă de viață pe care o visai. Dar, de două ori pe an, era închis. Orașul devenea interzis. Își curăța străzile de indeciși, de cei care se răzgândeau la fiecare pas, de superficialii care alegeau florile din vitrină, fără să pășească înăuntru.

Am ajuns și eu la porțile acestui oraș. Era închis. Am stat liniștită și am așteptat. Când dorul a fost la măsura potrivită, am intrat. E locul meu de joacă preferat. Pe copii nu-i dă nimeni afară, nici la ora închiderii.

oraşul subacvatic

Orașul subacvatic nu-și trăda existența cu aglomerația și praful obișnuit altor orașe. S-ar putea spune că era cel mai curat și mai aerisit loc de pe pământ. Locuitorii lui nu aveau memorie, astfel că nimeni nu-și mai amintea că odată, demult, orașul lor se înălța pe limbi instabile de nisip și piatră care se pierdeau în mare după câțiva kilometri. Pe la anul 400, pietrele au început să scârțâie cam tare sub picioarele trecătorilor, astfel încât conducătorul orașului a dat o lege ca toate  să fie smulse de pe drum și aruncate în mare. Ce nu știa el, a fost că din acel moment, fiecare centimetru de zid, de pod, de coteț, de cocioabă, tânjea după spălarea de păcate a mării. Încet, încet orașul se scufunda. Au început să li se umezească tălpile. Nimeni n-a băgat de seamă. Ani la rând a fost moda ca tălpile pantofilor să fie de 4 centimetri grosime. De la o generație la alta, apa creștea, astfel încât moda pantofilor a trecut. Casele trebuiau construite pe picioroange, câinii locuiau în mansarde și toți copiii își doreau să devină acrobați.
Peste încă două sute de ani, apa ajungea la ferestre. Cei mai iscusiți arhitecți se întreceau în proiecte sofisticate, construiau machete pe care le expuneau în butoaie pline cu apă sau în fântânile publice. Ritmul vieții a încetinit cu viteza cu care apa inunda fiecare cotlon. Timpul șerpuia ca un boa sătul, își arcuia spinarea, sufla peste ființele vii și le scurt-circuita amintirile.
Se spune că orașul și-a borborosit ultima suflare în anul dragonului de apă. Trei bule uriașe s-au ridicat ca niște cupole de circ, nu s-au auzit nici clopote, nici vaiete, părea că toți își țin respirațiile și, asemenea unui nou născut pe care medicul îl plesnește peste fund să tragă prima gură de aer, fiecare locuitor era pleznit de apă să-și țină gura și plânsetul, oftatul, și chiotul și să le înece sub tavanele scorojite sau sub pături.
Liniștea era stăpâna absolută al acestui loc. Nimeni nu putea urla, nevestele nu-și certau bărbații pentru blidele nespălate, pentru că nu erau blide nespălate; mâțele nu mieunau în timpul împerecherii, câinii își deschideau fălcile, dar gâtlejurile le erau paralizate de greutatea apei .
Copiii se plictiseau să mai fie copiii, atât de încet curgeau zilele și anii. Din când în când, fetele tinere își agățau cerceii de streaşina apei, soarele cobora pe firul argintului ca un păianjen și începea să țeasă labirinturi de lumină și fierbințeală în odăile fără ferestre. Cei atinși de firul alb își pierdeau mințile și se ridicau la suprafața apei cu fețele sclipind de plăcere și renunțare. Erau salvați de navele de pescuit și redați țărmului. Rămâneau muți pentru totdeauna, își schimbau pielea la fiecare solstițiu și lacrimile lor aveau gust de mare. De acasă.

oamenii fără călcâie

Nu te poţi ruga decât în singurătate- asta îşi spunea de fiecare dată când din partea dreaptă a patului începeau sforăiturile. Parcă o acompania cineva la un instrument vechi, rupt şi dezacordat, care cânta după ritmul regulat al respiraţiei. Între un Tatăl nostru şi rugăciunea ei liberă- aşa o alinta, n-o învăţase nimeni ce să spună, aşa că improviza în fiecarea seară în funcţie de nevoi- se auzeau pufăituri domoale, triluri de r-uri înfundate şi de sâsâieturi. Din când în când, trupul de lângă ea ofta prelung. Ofta, şi cascada  de sunete care urca din adâncul plămânilor se revărsa prin gura deschisă. Şi cu lumina stinsă îi vedea buzele cum tremură ca două bujii, faţa  perfect relaxată, ca după o anestezie.

Pe ea o învăţase bunica. Îşi amintea nopţile geroase de început de ianuarie când dormea pe canapeaua verde de lângă sobă, nopţi care începeau cu şoaptele ei. Oricâtă linişte ar fi fost în cameră şi oricât de tare şi-ar fi antrenat urechile să asculte, tot nu desluşea nici măcar un cuvânt din trilul de şoapte care venea din patul vecin. Şi-o imagina pe bunica pe spate, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate pe piept, spunându-şi poezia ca la şcoală, la serbare. Perfect, cu intonaţie, fără ezitare. Se forţa să nu adoarmă înaintea bunicii, doar ca s-o poată asculta până la capătul rugăciunii. Avea o nelinişte şi o căldură în glas, o siguranţă că în întunericul dintre pereţii camerei, de deasupra acoperişului casei, dintre copacii de pe stradă, de deasupra satului, de pe deal, de la streaşina morii de unde răsare luna, cineva o aude, o ureche e lipită de întunericul lumii oamenilor şi o ascultă.

Aşa a învăţat şi ea. Stingher la început, apoi cu tot mai multă înflăcărare. Îşi spunea Îngeraşul, apoi urma improvizaţia: se ruga pentru o notă bună la test la chimie, pentru sănătate ei şi familiei, prietenilor, vecinilor, pentru colega ei de bancă, Nicoleta, pentru băiatul din B cu care se întâlnea la coadă la pâine, pentru vreme bună a doua zi ca să-şi poată încălţa pantofii noi. Era sigură că dacă încheie cu un Amin sigur şi răspicat, toate dorinţele i se vor îndeplini. Se ruga doar cu ochii închişi de teamă că dacă îi va deschide, vraja se va rupe şi fâşia de lumină de sub uşă îi va tăia ca o lamă rugăminţile.

În biserică nu reuşea niciodată să se concentreze. Tot bunica o ducea în vacanţe, la slujba de duminică. Se aşezau în al cincilea rând, lângă perete. Banca era rece şi incomodă pentru un copil de 7, 8 ani, cam atât avea pe atunci. Slujba era foarte lungă, ţinea câteva ceasuri bune, timp în care trebuia să se ridice şi să se aşeze de doisprezece ori. Nu înţelegea de unde ştiau oamenii când să se ridice în picioare. Nimeni nu le făcea niciun semn, popa le vorbea mai mult întors cu spatele, nu suna niciun clopoţel, nu intra nimeni, ca la şcoală, unde a învăţat să se ridice în picioare când intra un străin în clasă. Se ridica şi ea, ca toţi ceilalţi, poate aşa vorbele oamenilor ajungeau mai repede la cer.

Ştia pe de rost desenele de pe pereţi. Feţele erau triste şi lungi, toţi erau slabi, cu părul ondulat, niciunul nu purta ochelari, nici cei cu părul alb. Se întreba mereu dacă nu le era frig la picioare- ei îi era mereu frig, chiar şi vara, darămite în toiul iernii- atingea cu vârful degetelor pereţii şi un fior de gheaţă îi intra pe sub palton. Săracii! Cu picioarele goale, cu tălpile subţiri, fără călcâie, captivi în zugrăveala rece a pereţilor pe care mica sobă de lângă altar nu reuşea să-i încălzească. Nu tresăreau nici când clopotele răsunau, nu tuşeau niciodată de la fumul înecăcios de tămâie, nu se înghesuiau să iasă din biserică la terminarea slujbei. Copilă fiind, îşi imagina cum coboară ei de pe pereţi când nu-i vede nimeni, cum se îmbrăţişează cu grijă să nu-şi ciocnească coroniţele albe de fum de deasupra capetelor, cum încep să danseze silenţios pe vârfuri, fără să atingă podeaua, atenţi să nu doboare vreun sfeşnic aprins.

Oameni fără călcâie. Ăştia erau îngerii în mintea unui copil de 7, 8 ani. Mult mai târziu, pe la începuturile maturităţii, acestor oameni le-au crescut aripi uriaşe şi grele, o povară atunci când ploua, poate de aceea nu-i vedea decât în zilele perfect senine de vară sau în dimineţile geroase de iarnă când aripile le îngheţau şi se transformau în figurine de porţelan.

Bărbatul de lângă ea tuşi apăsat, apoi se întoarse cu spatele. Ştia că urmează doar câteva clipe de linişte, suficiente cât să-şi termine rugăciunea. Respiraţia lui acompania ticăitul ceasului. Se întinse pe spate, îşi împreună mâinile şi zâmbi. Era sigură că dacă ar aprinde lumina, de pe peretele din spatele dulapului bunica i-ar zâmbi, într-o rochie lungă, albastră, cu picioarele goale fără călcâie.

sms

la fără zece. nu în dans, în ştiinţe!

oare dacă vin la oră fixă, poţi ieşi?

habar n-am, sunt la cinematograf.

merci. tu câte ore dormi pe noapte?

eu sunt pe alt mood. pablo escobar.

ok, dar din păcate nu mai are decât cocoşi. doreşti?

da. fracul e perfect. nu uita de fluier şi de bomboane colorate!

merci pentru urări! am stat treizeci de minute în iernut pentru că se lucra la un rahat de trei metri de asfalt!

data viitoare mergem mai mult.

nu vine nimic în staţie la colina vieţii…

cum nu? am primit un dreptunghi.

da. dreptunghi înseamnă confirmarea. trebuia să te îngrijoreze dacă era paralelipiped.

nu te găsesc!!!

e mama la vânzare. suntem poziţionaţi cu faţa spre catedrală şi statuie spre capăt, lângă maşinile roşii de la europa fm. ( între standul cu ciocolată şi cel cu zacuscă şi murături). lângă vestigiile acoperite cu sticlă.

fie ca…

fie! paşte feroce!