era una din dimineţile acelea în care reuşea să-şi înfigă picioarele adânc în pământul umed;simţea bulgării negrii cum se sparg şi-i fac loc, fărâmiţându-se în perle mici negre şi plăcute la atingere
după câteva săptămâni şi-a dat seama că era intrat deja până la mijloc în pământ
oare a observat cineva că nu mai sunt acolo unde ar trebui să fiu?
îşi imagina vânzătorii de fructe în treninguri albastre cum aşează cutiile goale de carton în faţa vitrinelor veşnic murdare de pe care mereu cădea câte un R sau C, lucru care năştea un val de chicoteli în autobuz
acum, pe jumătate îngropat, avea tot timpul din lume să-şi amintească
cu cât se afunda mai tare, cu atât gândurile i se limpezeau. De când era copil îşi dorea să se facă copac.Şi atunci ,copil fiind, simţea că dorinţa lui era cel puţin neobişnuită aşa că nu a îndrăznit să o fluture în faţa oricui.Obişnuia să o scrie pe spatele coperţilor de la caietul de mate sau să o şoptească seara după rugăciune…
tot atunci, copil fiind,se gândea la miile de nuanţe de verde pe care le va creşte în frunze, ele vor tremura de dor, tot dorul le va rupe de pe crengi, vor zbura departe însoţind seminţele agăţate de aripi de metal, alunecând, irosindu-se în ocean printre evantaie de oţel, hrană pentru peşti…altele, răsfăţate pe plaje fără nume, călcate în picioare de robinsoni bărboşi şi tandri…
primul semn i l-au dat ochii – nu mai trebuia să-i deschidă. După o ploaie straşnică a uitat să clipească, apoi ,ciudat, tot ce trebuia să facă dacă vroia să vadă era să-i închidă…încet, ei au uitat să mai fie ochi şi-au devenit două pete verziu pe scoarţa încă tânără
“ceaţă”- brusc în minte. Prima dată l-a confundat cu un mugur, dar pentru că nu se deschidea, şi-a dat seama că era un altfel de mugur, o rămăşiţă a vieţii lui de odinioară. Era acolo, ca o vagă amintire a trecutului dar nu ştia ce să facă cu el…
În pământ rădăcinile se adânceau tot mai mult, uneori dădea peste o cochilie nelocuită. Avea mereu grijă să o ocolească, niciodată nu ştii când apare un nou locatar…
Cel mai greu i-a fost să uite ticăitul ceasului. Timpul era mereu în vizită, îşi arunca paşii grei pe pardoseala casei, inspectând, neobosind, zi prin noapte. Dimineaţa era tot acolo, paşii urmărindu-l pretutindeni. Acum în sfârşit era linişte.
Încet, încet, oraşul se scutura de tot ce-l obosea; rând pe rând maşinile erau spulberate de mături groase de vijelie care le arunca în aer unde se transforma în cenuşă argintie. Străzile se eliberau una câte una iar el îşi simţea picioarele cum se întind sub asfalt. Un fior electric descâlcea seva crengilor întinse spre cer.
Geamurile caselor plezneau în pocnete asurzitoare eliberănd fâşii interminabile de perdele, fericite că reuşesc pentru prima oară să-şi dea mâna.
Nu mai era nimic de făcut, nimic de alergat. Din loc în loc şoseaua se ridica în picioare şi trebuia să-i faci loc să treacă. Trăgea după ea acoperişuri, grădini peticite cu straturi de margarete, tomberoane şi pisici. Lăsa în urmă răni maronii,tinere, nicicând umblate de om.
Cădeau unul câte unul blocuri neregulate pline de negi în care oameni depozitau vacanţe, nopţi şi sărbători,praf şi celule moarte.Cădeau prăbuşindu-se, le era oricum ruşine şi când stăteau în picioare aşa că se culcau în şoaptă pregătite pentru somnul veşnic.
-Dacă nu eşti viu, nu exişti cu adevărat, scriau păsările pe cer.
-Dacă nu te iubeşte nimeni nu exişti cu adevărat, tremurau peştii pe apă!