Azi pentru câteva ore m-a chemat Cercel. Locuiam într-un oraș în care se dădeau spectacole de zbor de la 10 la 15 noaptea,  era locuit de statui, fiecare cu  câte doi câini, Fira şi Țira, pe care nu-i puteai deosebi decât dacă unul avea ochii închiși. Mâncarea preferată a tuturor locuitorilor era tiramisu asortat cu frunze proaspete de tarhon. Nu existau mașini, doar biciclete și triciclete- asta doar în varianta în care aveai doi, cinci sau doisprezece ani. Erau și locuitori ilegali, imigranți care își făceau simțită prezența doar noaptea lăsând în urmă movile mici de nisip sau pământ obligatoriu între dalele de ciment sau prin iarba tunsă . Accesul pe spațiul public era cu totul interzis purtătorilor de pantofi. Șosetele erau singurele admise. Temperatura era cu câteva grade mai scăzută decât într-un oraș obișnuit, dar nu te puteai îmbrăca mai gros – puloverele, polarele, jachetele nu erau încă inventate. Învelitul în pătură era singură variantă admisă.
Am plecat între timp din acel oraș; legal sau ilegal mă voi întoarce, nu de alta dar primarul Nor, la care i se mișcă primul dinte, mă așteaptă la poartă!

Advertisements

la ceas de seară

Ciorile din Babeș sunt extrem de obraznice. Au la dispoziție ditamai parcul, o sumedenie de copaci, cuiburi goale și părăsite din cauză de vacanță (orice mierlă care se respectă e la Cojocna, la băi )…doar ele , ciorile, stau grămadă pe aleea unde bieții nearipați aleargă. Stau domne’ în batjocură: nu se sperie de adidași, de teniși, de burți, de mușchi, de echipamente firmate, de treninguri de casă…nici nu tresar. Stau ca jaloanele, te obligă să le vezi,tragi o înjurătură între dinți, le ocolești că altfel îți spune nike-ul în urechi pausing workout și nu-ți permiți să faci, nu, că doar de-aia te-ai dus!
Colac peste cioară (pupezele sunt la Mamaia ), în mijlocul parcului, azi, un container. Uriaș. Plin ochi cu fân. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Îl vânam mai ceva ca pe un pokemon . La fiecare tură mă uitam spre el,  îl căutam cu ochii,speram să dispară și răsuflam ușurată când îl regăseam,în fine,după ceva vreme așteptam să văd capul unei girafe molfăind fânul . N-a ieșit. După zece kilometri am renunțat s-o mai aștept. Mi-o imaginam despachetând bagaje dintr-o valiză roșie. Apoi probabil şi-ar fi pus un halat uşor ,eventual de mătase, ar fi gătit ceva și, cine știe, ar fi ieșit doar după cină. Too late for me, darling!

amintirile altcuiva

Stătea așezat în faţa casei, pe ţeava de gaz, cu picioarele prăfuite şi cu ochii încruntaţi pe frunte. Îşi simţea spatele arzând după ora de chimie petrecută la ştrandul municipal. Oare ce-am prima oră mâine?   Futu-i , iarăşi istorie! La naiba cu cine a mai inventat-o şi pe asta! A ridicat aproape  imperceptibil din umerii bine conturaţi deja, şi-a întins picioarele care începeau să-i amorţească. Ceva îi deranja urechile; s-a scărpinat uşor .Degeaba.

Copile, eşti în a doişpea, habar n-ai ce vrei de la viaţă! Pune şi tu mâna şi învaţă, nu vezi cum fac colegii tăi? Cum care colegi? Păi…Mircea. Da, Mircea. Mi-a zis mie maică-sa că ştie pe de rost cartea de istorie. Rând cu rând. Şi ce dacă nu înţelege tot ce scrie acolo? O să dea la drept şi-o să fie avocat. Cum adică nu te interesează? Ce, noi să n-avem niciun avocat în familie , numa vecinii de la trei ? Tot oraşu ştie că fi-su termină facultatea la Timişoara. Mare brânză? Da, mare! Să mă apere şi pe mine cineva când oi fi bătrână. Nu vrei la drept. Bine. Atunci  la matematică. Mereu ai fost bun la calcule. Complicat? Da de unde! Ce poate fi aşa de complicat? Unu şi cu unu tot doi face. Aşa era în vremea mea, aşa e şi acum. Hai mă copile, nu se poate să nu vrei nimic…

Cum să-i explici? Cum? Ce ştie ea ? Eu nu vreau nici dreptul, nici stângul, aleg de o sută de ori mai bine strâmbul. Aşa mai în zig zag, să mă lămuresc şi eu  întâi ce-i cu lumea asta, mai departe de ştrand şi de discoteca de pe Tipografiei. Păi nu vreau şi eu un merţan ca Popică ăla de nici bine nu ştie cum îl cheamă? Las că vedeţi voi! Vă arăt eu vouă la toţi! Mă duc eu la Paris şi vin cu merţan. Cu porşe vin, auzi?…

Fotografiile stăteau împrăştiate pe parchetul proaspăt lustruit. Fire de praf şi de memorie umpleau camera cu vedere spre pădure. Muşca cu poftă din sandviciul luat de la colţ în drum spre casă. Găsise cutia din întâmplare, în timp ce făcea curat prin hârtii. Masteratul, gata. Doctoratul, gata şi ăla. Era profesor acum. Flash-uri de amintiri se roteau cu viteză în capul lui: merţanul lui Popi, primele rânduri de pe pagina cu al doilea război mondial, algoritmi, formule, scheme, radicali, ştrandul municipal, Ioana, frigul de pe străzile din Paris, nopţile nedormite sub cerul liber, frigul. Copiii. Marea lui bucurie. Cea mai importantă diplomă. Nescrisă, fără nume.  Atâţia ani de şcoală şi nimeni nu te învaţă cum să fii fericit…Adună cu grijă fărâmiturile căzute pe parchetul  proaspăt lustruit. Era deja trecut de miezul nopţii. Liniştea intra pe fereastra deschisă spre pădure. Vise plăcute, fiul meu drag! gândi scurt şi apăsat. Stai puţin,parcă asta îmi sună cunoscut, îşi zise în drum spre bucătărie. Parcă aşa îmi spunea  mama, mult timp înainte să chiulesc de la chimie, istorie sau ce-o mai fi fost…

O maşină frână brusc în apropiere. Ca un avertisment. Ai grijă copile, sunt mulţi golani pe lumea asta. Au trecut douăzeci de ani de atunci. Cum ar fi putut să-i spună în clipa aceea: stai liniştită mamă, golanul sunt eu!