fără rimă

E așa o sâmbătă seara, de nici nu mai știu dacă trăiesc sau visez
Carnea de pe mine e tot acolo
Dar parcă mai aspră, mai tăioasă.
Am ieșit în natură-  ca tot omu’.
Pământul își călca iarba șifonată,
O întindea bine pentru tălpile noastre.
Mirosea a ev mediu în pădure
Zăpada ținea prizonieră brazii
Dar ei nu protestau.
Se scărpinau din când în când pe la nas
Și ea cădea, ca de pe un balansoar.
Nimeni nu știe că am fost acolo.
Mi-am lăsat amprentele în blana pisicii
Ea, neruşinata, le-a lins
Și acum are gust de om în gură.
Când n-o să mă găseşti,
Acolo să mă cauți
Sub o limbă de pisică.
Advertisements

oraşul la asfinţit

Ticsit orașul după amiaza pe la cinci. Stația de autobuz freamătă de plase cu portocale, copii flămânzi și nerăbdători, bătrâni cu șosete groase, fără zâmbet. La un moment dat, în cor, toți oftează. Vine. Urcăm. Autobuzul linge încet asfaltul, ne clătinăm ca lumânările înfipte la locurile de veci ale scriitorilor uitați de arhivele marilor biblioteci ale lumii. Semafor. Autobuzul pufăie silențios, ecranele telefoanelor sclipesc, ochii veșnic în jos. Întorc capul spre fereastră. Dincolo de drum, scheletul unei clădiri în creștere. La ultimul nivel, pe placa de ciment dreaptă ca podeaua unei săli de dans flancată de incisivi ascuțiți, se plimbă o siluetă umană. Acolo sus, asfințitul e doar al lui. Pășește prin viețile viitorilor locuitori cu pași largi, cu brațele întinse, adulmecă mirosurile din bucătării, se lasă invitat la cafea, refuză politicos, intră în camere de copii, trupul i se încordează brusc, nu cumva să calce pe vreo piesă de lego indispensabilă. Mângâie pereți invizibili de faianță, apasă întrerupătoare, își afundă picioarele în covoare moi. Iese pe balcon, inspiră adânc, își aprinde o țigară. Ultimul om de la ultimul etaj. Tot timpul cu fața spre asfințit.

Verde. Autobuzul linge bomboana de asfalt, ecranele și-ar dori pleoape, șosetele bătrânilor stau încrețite de frig, portocalele își spun ultima rugăciune.

oraşul fantomă

Orașul fantomă era închis de două ori pe an, în rest puteai intra fără pașaport, fără acte, fără permis de ședere. Intrai pe bază de dor. Dacă îți era dor, da’ nu oricum, DOR pe bune, dor de să tremure haina pe tine, să nu poți respira, puteai intra. Erau megafoane la fiecare colț de stradă. Aveau sub ele o cutiuţă în care dacă băgai un bănuț, vocea bunicului începea să-ți povestească cât de cumplite erau iernile între cele două războaie. Cu încă un bănuț, bunicile începeau să șoptească: îți dădeau bună dimineața, te întrebau ce dorești să mănânci, îți spuneau că te-ai făcut mare și că semeni cu mama.

În orașul fantomă străzile nu aveau nume, nu aveau capăt, nu erau stații de autobuz pentru că nu circulau autobuze. Totul se trăia la pas și te puteai răzgândi în mers, chiar în fața magazinului de pâine. Îți puteai schimba destinul și la florărie, așa cum schimbi zambilele pe lalele sau trandafirii pe crini. Încercai orice variantă de viață pe care o visai. Dar, de două ori pe an, era închis. Orașul devenea interzis. Își curăța străzile de indeciși, de cei care se răzgândeau la fiecare pas, de superficialii care alegeau florile din vitrină, fără să pășească înăuntru.

Am ajuns și eu la porțile acestui oraș. Era închis. Am stat liniștită și am așteptat. Când dorul a fost la măsura potrivită, am intrat. E locul meu de joacă preferat. Pe copii nu-i dă nimeni afară, nici la ora închiderii.

oraşul subacvatic

Orașul subacvatic nu-și trăda existența cu aglomerația și praful obișnuit altor orașe. S-ar putea spune că era cel mai curat și mai aerisit loc de pe pământ. Locuitorii lui nu aveau memorie, astfel că nimeni nu-și mai amintea că odată, demult, orașul lor se înălța pe limbi instabile de nisip și piatră care se pierdeau în mare după câțiva kilometri. Pe la anul 400, pietrele au început să scârțâie cam tare sub picioarele trecătorilor, astfel încât conducătorul orașului a dat o lege ca toate  să fie smulse de pe drum și aruncate în mare. Ce nu știa el, a fost că din acel moment, fiecare centimetru de zid, de pod, de coteț, de cocioabă, tânjea după spălarea de păcate a mării. Încet, încet orașul se scufunda. Au început să li se umezească tălpile. Nimeni n-a băgat de seamă. Ani la rând a fost moda ca tălpile pantofilor să fie de 4 centimetri grosime. De la o generație la alta, apa creștea, astfel încât moda pantofilor a trecut. Casele trebuiau construite pe picioroange, câinii locuiau în mansarde și toți copiii își doreau să devină acrobați.
Peste încă două sute de ani, apa ajungea la ferestre. Cei mai iscusiți arhitecți se întreceau în proiecte sofisticate, construiau machete pe care le expuneau în butoaie pline cu apă sau în fântânile publice. Ritmul vieții a încetinit cu viteza cu care apa inunda fiecare cotlon. Timpul șerpuia ca un boa sătul, își arcuia spinarea, sufla peste ființele vii și le scurt-circuita amintirile.
Se spune că orașul și-a borborosit ultima suflare în anul dragonului de apă. Trei bule uriașe s-au ridicat ca niște cupole de circ, nu s-au auzit nici clopote, nici vaiete, părea că toți își țin respirațiile și, asemenea unui nou născut pe care medicul îl plesnește peste fund să tragă prima gură de aer, fiecare locuitor era pleznit de apă să-și țină gura și plânsetul, oftatul, și chiotul și să le înece sub tavanele scorojite sau sub pături.
Liniștea era stăpâna absolută al acestui loc. Nimeni nu putea urla, nevestele nu-și certau bărbații pentru blidele nespălate, pentru că nu erau blide nespălate; mâțele nu mieunau în timpul împerecherii, câinii își deschideau fălcile, dar gâtlejurile le erau paralizate de greutatea apei .
Copiii se plictiseau să mai fie copiii, atât de încet curgeau zilele și anii. Din când în când, fetele tinere își agățau cerceii de streaşina apei, soarele cobora pe firul argintului ca un păianjen și începea să țeasă labirinturi de lumină și fierbințeală în odăile fără ferestre. Cei atinși de firul alb își pierdeau mințile și se ridicau la suprafața apei cu fețele sclipind de plăcere și renunțare. Erau salvați de navele de pescuit și redați țărmului. Rămâneau muți pentru totdeauna, își schimbau pielea la fiecare solstițiu și lacrimile lor aveau gust de mare. De acasă.

oamenii fără călcâie

Nu te poţi ruga decât în singurătate- asta îşi spunea de fiecare dată când din partea dreaptă a patului începeau sforăiturile. Parcă o acompania cineva la un instrument vechi, rupt şi dezacordat, care cânta după ritmul regulat al respiraţiei. Între un Tatăl nostru şi rugăciunea ei liberă- aşa o alinta, n-o învăţase nimeni ce să spună, aşa că improviza în fiecarea seară în funcţie de nevoi- se auzeau pufăituri domoale, triluri de r-uri înfundate şi de sâsâieturi. Din când în când, trupul de lângă ea ofta prelung. Ofta, şi cascada  de sunete care urca din adâncul plămânilor se revărsa prin gura deschisă. Şi cu lumina stinsă îi vedea buzele cum tremură ca două bujii, faţa  perfect relaxată, ca după o anestezie.

Pe ea o învăţase bunica. Îşi amintea nopţile geroase de început de ianuarie când dormea pe canapeaua verde de lângă sobă, nopţi care începeau cu şoaptele ei. Oricâtă linişte ar fi fost în cameră şi oricât de tare şi-ar fi antrenat urechile să asculte, tot nu desluşea nici măcar un cuvânt din trilul de şoapte care venea din patul vecin. Şi-o imagina pe bunica pe spate, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate pe piept, spunându-şi poezia ca la şcoală, la serbare. Perfect, cu intonaţie, fără ezitare. Se forţa să nu adoarmă înaintea bunicii, doar ca s-o poată asculta până la capătul rugăciunii. Avea o nelinişte şi o căldură în glas, o siguranţă că în întunericul dintre pereţii camerei, de deasupra acoperişului casei, dintre copacii de pe stradă, de deasupra satului, de pe deal, de la streaşina morii de unde răsare luna, cineva o aude, o ureche e lipită de întunericul lumii oamenilor şi o ascultă.

Aşa a învăţat şi ea. Stingher la început, apoi cu tot mai multă înflăcărare. Îşi spunea Îngeraşul, apoi urma improvizaţia: se ruga pentru o notă bună la test la chimie, pentru sănătate ei şi familiei, prietenilor, vecinilor, pentru colega ei de bancă, Nicoleta, pentru băiatul din B cu care se întâlnea la coadă la pâine, pentru vreme bună a doua zi ca să-şi poată încălţa pantofii noi. Era sigură că dacă încheie cu un Amin sigur şi răspicat, toate dorinţele i se vor îndeplini. Se ruga doar cu ochii închişi de teamă că dacă îi va deschide, vraja se va rupe şi fâşia de lumină de sub uşă îi va tăia ca o lamă rugăminţile.

În biserică nu reuşea niciodată să se concentreze. Tot bunica o ducea în vacanţe, la slujba de duminică. Se aşezau în al cincilea rând, lângă perete. Banca era rece şi incomodă pentru un copil de 7, 8 ani, cam atât avea pe atunci. Slujba era foarte lungă, ţinea câteva ceasuri bune, timp în care trebuia să se ridice şi să se aşeze de doisprezece ori. Nu înţelegea de unde ştiau oamenii când să se ridice în picioare. Nimeni nu le făcea niciun semn, popa le vorbea mai mult întors cu spatele, nu suna niciun clopoţel, nu intra nimeni, ca la şcoală, unde a învăţat să se ridice în picioare când intra un străin în clasă. Se ridica şi ea, ca toţi ceilalţi, poate aşa vorbele oamenilor ajungeau mai repede la cer.

Ştia pe de rost desenele de pe pereţi. Feţele erau triste şi lungi, toţi erau slabi, cu părul ondulat, niciunul nu purta ochelari, nici cei cu părul alb. Se întreba mereu dacă nu le era frig la picioare- ei îi era mereu frig, chiar şi vara, darămite în toiul iernii- atingea cu vârful degetelor pereţii şi un fior de gheaţă îi intra pe sub palton. Săracii! Cu picioarele goale, cu tălpile subţiri, fără călcâie, captivi în zugrăveala rece a pereţilor pe care mica sobă de lângă altar nu reuşea să-i încălzească. Nu tresăreau nici când clopotele răsunau, nu tuşeau niciodată de la fumul înecăcios de tămâie, nu se înghesuiau să iasă din biserică la terminarea slujbei. Copilă fiind, îşi imagina cum coboară ei de pe pereţi când nu-i vede nimeni, cum se îmbrăţişează cu grijă să nu-şi ciocnească coroniţele albe de fum de deasupra capetelor, cum încep să danseze silenţios pe vârfuri, fără să atingă podeaua, atenţi să nu doboare vreun sfeşnic aprins.

Oameni fără călcâie. Ăştia erau îngerii în mintea unui copil de 7, 8 ani. Mult mai târziu, pe la începuturile maturităţii, acestor oameni le-au crescut aripi uriaşe şi grele, o povară atunci când ploua, poate de aceea nu-i vedea decât în zilele perfect senine de vară sau în dimineţile geroase de iarnă când aripile le îngheţau şi se transformau în figurine de porţelan.

Bărbatul de lângă ea tuşi apăsat, apoi se întoarse cu spatele. Ştia că urmează doar câteva clipe de linişte, suficiente cât să-şi termine rugăciunea. Respiraţia lui acompania ticăitul ceasului. Se întinse pe spate, îşi împreună mâinile şi zâmbi. Era sigură că dacă ar aprinde lumina, de pe peretele din spatele dulapului bunica i-ar zâmbi, într-o rochie lungă, albastră, cu picioarele goale fără călcâie.

sms

la fără zece. nu în dans, în ştiinţe!

oare dacă vin la oră fixă, poţi ieşi?

habar n-am, sunt la cinematograf.

merci. tu câte ore dormi pe noapte?

eu sunt pe alt mood. pablo escobar.

ok, dar din păcate nu mai are decât cocoşi. doreşti?

da. fracul e perfect. nu uita de fluier şi de bomboane colorate!

merci pentru urări! am stat treizeci de minute în iernut pentru că se lucra la un rahat de trei metri de asfalt!

data viitoare mergem mai mult.

nu vine nimic în staţie la colina vieţii…

cum nu? am primit un dreptunghi.

da. dreptunghi înseamnă confirmarea. trebuia să te îngrijoreze dacă era paralelipiped.

nu te găsesc!!!

e mama la vânzare. suntem poziţionaţi cu faţa spre catedrală şi statuie spre capăt, lângă maşinile roşii de la europa fm. ( între standul cu ciocolată şi cel cu zacuscă şi murături). lângă vestigiile acoperite cu sticlă.

fie ca…

fie! paşte feroce!

un alt noiembrie

Era spre iarnă, nu aveam mai mult de două zeci de ani, dar eram deja stăpâna unui oraș pe care-l iubeam din toată inima și care mă iubea la loc. Era seară târziu și eu mergeam acasă cu mâinile în buzunar. M-am oprit la non stopul de la colț după țigări. Garsoniera de pe Plopilor mă aștepta goală, era trecut de 10, urma să ne dea și apă fierbinte la ora aia, deja erau multe motive de bucurie. Tramvaiul era masiv, zgomotos, funcționa perfect pe post de ceas deșteptător. Noaptea târziu, când nu aveam somn, îmi plăcea să stau la fereastra balconului și să-l astept. Îl auzeam de la cealaltă stație. Își trântea ușile și pornea mugind, ca un animal sălbatic nervos că-și tocește ghearele pe asfalt, obligat să țină cursul șinelor. Trecea prin fața geamului meu, îl simțeam cum se arcuieşte, lua curba pe sub pod și dispărea după colț lăsând în urmă artificii luminoase, mici scântei de nerv și neputință. De câte ori l-am imaginat că se răstoarnă, că-și ridică poalele și începe să alerge pe vârfuri printre mașini, cu pasagerii adormiți pe scaunele tari, din plastic roșu. Nu s-a întâmplat niciodată.
Cheia în ușă, un clic, cald și siguranță. Nimeni acasă. Baia cu pereți de faianță albastră. Toată bucuria din lume încăpea în acei 20 de metri pătrați acoperiți cu linoleum. Îmi amintesc atât de clar liniștea acelei seri târzii, sentimentul de fericire calmă pe care l-am trăit atunci, știind cumva că seara aia va dăinui, va trăi cu mine alături, va depăși în intensitate multe alte seri. Mi-am făcut patru clătite. Grosolane, fără lapte, arse la mijloc, delicioase. Am citit, am fumat în liniște. M-am culcat pe la două. Nu se mai auzeau tramvaiele, eram singurul om care respira în ritmul orașului. Cred că era în noiembrie.

cu dragoste

Teatrul a fost de când mă știu o mare plăcere, o dragoste pe care nu prea mi-o puteam explica pe vremea când vârsta mea începea cu unu. Îmi amintesc cizmele mov, cu blăniță, pe care abia așteptam să le încalț la vreo olimpiadă sau duminica, la teatru. Aveam abonament de elev. Nu pierdeam niciun spectacol. Veneam acasă cu prăjituri și cu inima doi milimetri mutată din loc. A fost o vreme când am pândit pe gaura cheii și m-am minunat, mi-aș fi dorit să pot face și eu ce făceau ei, actorii, niște zei tineri și nemuritori pe care nu-i durea niciodată nicio măsea, nu sufereau de migrene, doar de insomnii prelungite. La festivalul Gata, am trăit cu teatru o săptămână; dacă am vrut să fluier, am fluierat, oameni supli și blonzi de care am fost vrăjită, au intrat apoi în viața mea pe ușa clasei, cu două fete de mână. Omul cu floarea în gură îmi dă bună dimineața de aproape 20 de ani. Un spectacol bun e ca o vacanță concentrată, o călătorie pe care o visezi, o trăiești, în care te îndrăgostești, te inspăimânți, te cutremuri, suspini, îl privești în ochi și pe Dumnezeu și pe diavol. Am avut șansa să-l văd pe Faust si nimic nu a mai fost la fel. Când mă așez pe scaun, în întuneric, e ca la o spovedanie în care eu, profanul, mă întâlnesc cu ei, pisici cu sute de vieți, care sfidează timpul și vremurile și mă poartă, dacă mă las, până la începuturi. În întunericul sălii de spectacol pulsăm din dorința de a simți ceva. Altceva.

scrisoare de dragoste

Ador peniţa asta coborâtă dintr-un palazzo medieval înroşit de crime pasionale, care scârţâie pe hârtie şi-mi aduce paşi în urechi, coridoare în umbră, stropi de ploaie, ziduri bolnave de lepră, fantome de lumină de pe trotuarele oraşelor pierdute în uitare. Dansează pe foaie, îmi fură cuvintele şi le scoate la lumină, le naşte asistată de borcanul ud de cerneală. E cuminte. Mă lasă să-i aplec capul, se uită pe unde calcă, are grijă să nu cadă de pe caiet la capătul rândului, îmi intră sub piele şi începe să tragă un fir şi mă descoase bucată cu bucată. Îmi aeriseşte înlăuntrul centimetru cu centimetru şi-l pune pe lamele opace şi îngălbenite în care doar eu mă pot oglindi. Fir cu fir, aţa se răsuceşte, face tumbe în aer şi se tricotează între rânduri. Între ochiurile care nu seamănă unele cu altele, acolo te regăsesc; două molelecule care am fost ieri – doi oameni obişnuiţi care suntem azi. Aici nu ne ştie nimeni, peniţa reface conturul trupului tău şi-l închide pentru totdeauna între o virgulă şi un punct.

Aş vrea să ştiu cine ne visează, înlăuntrul cui suntem noi, oamenii, traşi la suprafaţă, roind pe faţa pământului, cu picioarele veşnic înfipte în movile de praf.

Trei stropi de cerneală. Trei sateliţi aliniaţi între cuvinte. Trei posibilităţi nedescifrate. Peniţa tremură între degete, îşi dă ultima suflare pe masa de disecţie. Până la urmă, despre asta e vorba pe fiecare foaie albă. Despre o posibilă masă de disecţie pe care te tai, te desfaci în bucăţi, sângerezi până aproape de ultima celulă apoi te coşi la loc. Te îmbolnăveşti şi te vindeci. Singur.

la cumpărături

Nu mi-aș fi închipuit niciodată câtă viață pulsează într-un magazin dedeman. M-am simțit ca o alice într-o țară de faianță , gresie şi cabluri electrice, plutind pe plăci de parchet proaspăt lustruit printre chiuvete, burlane, vase de toaletă fără capac. Oameni în treninguri, cu mânecile suflecate.Prize, şuruburi, maţe de felinare şi lămpi de grădină. Copii negălagiosi, smulși din confortul oglinditului într-un ecran și aruncați într-un univers asemănător cu cel din minecraft. Ți-e foame? Ghinion! Nu servim decât grătarul. Solid, din fontă, compact, asortat cu nuanța gardului.
Cabine de duș virgine, expuse în toată goliciunea lor, dar sterpe, uscate și pline de fire de praf. Flori, prosoape și cazane de țuică. Clanțe înfipte pe un perete ca într-un insectar de metal, osândite sa nu deschidă nici o ușă, robineți ca niște cozi de scorpion dintr-o altă galaxie din care nu va curge niciodată strop de apă. Mi-aș fi dorit o baghetă magică pe care să o pot flutura de câteva ori prin aer și toate obiectele de pe rafturi să se dea peste cap de două ori și să se facă mici, mici, să cadă pe jos ca niște mărgele colorate pe care noi, oamenii mari să le fugărim și să le vânăm de parcă de ele ar depinde toată existența noastră.