E şapte, oraşul e tăcut, încă n-au venit florăresele, tarabele sunt goale ocupate de pescăruşi.

Cine dracu’ ar cumpara flori într-un oraş la mare?

Mor oameni şi aici.

Îmi trag picioarele mai departe pe stradă. Vânzătorii de la magazinul din colţ ies cu spinările tensionate pe sub bluzele albastre de trening şi aranjează cutiile cu banane pe rafturi. Intru. Cer o apă, ies, o iau spre mare. E vânt, nu-i vreme de plajă. Mi-e  foame. Trebuia să-mi fi luat nişte mere. Deschid sticla, beau, lichidul rece şi acidulat îmi trezeşte fiecare celulă în drum spre stomac.

Găsesc un şezlong mov liber, copii nu prea sunt, e septembrie. Mă întind îmbrăcată pe patul tare de pe nisip. Din colţul umbrelei de soare picură apa ca dintr-o perfuzie. Aud râsete, mă întorc, trei grăsane călare pe un telefon.

Doi tineri cu tricouri roşii de salvamar se aşează la două paturi de mine şi sapă cu degetele de la picioare gropi în nisip. Mă uit spre apă. Nimeni de salvat. Suntem toţi pe plajă. Marea se înfurie tot mai tare şi scuipă val după val spre ţărm.

Taci, nenorocito’! Tu o să traieşti o mie de ani, n-o să faci nici sida, nici cancer, nici riduri nu faci!

Se face tot mai cald. Vin moşii. Îi văd cu coada ochiului. Ea deschide un scaun pliant, se aşează cu un icnet, rochia i se adună între picioare, îşi aprinde o ţigară şi scoate din poşetă o carte groasă cu coperti cartonate, fără titlu. El tremură pe picioarele subţiri ca nişte lumânări şi intră în apă. Închid ochii. Când îi deschid, îi văd creştetul sclipind printre valuri, ca o geamandură.

De cealaltă parte a plajei se scot umbrelele. Băieţi cu picioare bronzate sapă la baza lor, îşi împlântă lopeţile în nisip şi se sprijină cu toata greutatea pe stâlpii de lemn care cedează cu greu, se clatină într-o parte şi-n alta ca nişte stafii, îşi apleacă frunţile şi se culcă la pământ. Câţiva pescăruşi dau ocol deasupra, clopote nu se aud, se aude doar marea.

Lângă mine se aşează un slip roz, şase ani, ochelari de soare asortaţi, are o sită în mână prin care cerne nisip uscat. O mamă fumează în spatele lui, muşcând dintr-o banană prea coaptă. Foame, deschid sticla, beau.

Mă ridic. Abia atunci  îl văd. La clinică toţi îi zic artistu’. Metadonă de trei ori pe zi şi tot atâtea tentative de suicid. Are spatele roşu, ars de soare şi poartă un slip negru cu un număr mai mare. Ţine capul aplecat, parcă se roagă. Nu-i văd faţa, îmi imaginez că are ochii negri, la fel de negri ca slipul pe care-l poartă,  din care nu iese strop de lumină.

Advertisements