18 iunie, ora nouă în gara Mangalia, între blocuri de periferie. Cafea şi mers la baie. Turcească şi baia şi cafeaua. Îmi amintesc de Barnes şi  cuvintele scrijelite pe pereţii unei toalete publice în Puls. Personajul intră, vede ceva scris pe peretele din faţă, se apleacă să poată citi: “acum te caci la 45 de grade”. În toaleta din Mangalia nu scrie nimic.

Ajungem în Vamă în jurul prânzului. E vreme de ploaie, Anca îmi spune să nu mă îngrijorez. Nu sunt îngrijorată, dar nici nu mă bucur. Mergem la Şoni. Ce dor mi-a fost de supa de linte! E fierbinte şi la fel de  portocalie ca în septembrie.

Vine Dan. Relaxat şi zâmbăreţ, îmi aminteşte de Redford.

De mâine scriem. Mă ascund în spatele pluralului ca după o cortină, habar nu am ce vom scrie, teoretic nu ar fi trebuit să bat atâtea sute de kilometri ca să am un pretext pentru cuvinte. Sunt nerăbdătoare, le simt cum aşteaptă  să ne bem cafeaua pe plajă, dacă nu plouă. Bem, fac ce vor ele, doar să stea, să ne împrietenim săptămâna asta. Mai e şi jurnalul. Mi-l amintesc pe primul, un caiet de mate cu copertă albastră. Scriam în el în fiecare seară, nu mă culcam până nu scriam. Acum va fi mai greu. Deocamdată e gol, are doar titlu, Rombul portocaliu,  semnul de pe tricoul lui Dan, romb în care intru împreună cu alţi zece, are ziduri uriaşe, e plin de nisip şi de lumină.

 

 

19 iunie. Spre seară mi-am dat seama că e luni. Azi am scris despre o plajă, orice fel de plajă, şi din Paşcani ar putea fi. Cu personajul nu mi-a fost greu, m-am văzut cu picioarele în apă, bând pepsi. Am început greu, era muzică latino pe terasă, vânt puternic pe plajă, maşină de tuns iarbă în curte, toate zgomotele posibile. Mi-am pus muzică  la căşti. N-a mers. În loc să-i dau drumul la  scris, eram atentă la melodie. Mi-am făcut ceva notiţe de care nu am ţinut cont, mi-am luat o bere de la stradă, m-am ascuns în curtea din spate. A fost bine, a iesit soarele, strat după strat am renunţat la pulover, eşarfă, geacă, de fapt jerseu, geacă am avut doar aseară, şi tot strat după strat, am intrat în poveste prin curtea din spate de  la ţară. Cea din faţă pare ruptă  dintr-o margine de cartier, iar marea e undeva între ele. Anul trecut mă deranjau porumbeii, acum e plin de rândunele, găini, cocoşi, curci, gâşte. Dacă aş  fi acum acasă, aş mânca o îngheţata şi m-aş uita la twin peaks. Mă bucur că nu sunt. Înca nu mi-e dor de nimic. Slavă domnului, e încă luni şi mai am timp pentru  prima baie.

 

 

 

 

20 iunie.

Anca iubeşte răsăriturile. Se trezeşte la 5 şi iese pe plajă. Nu-i de mine, eu iubesc somnul. Da’ nu-i  bai, ştiu ce fac, o să încerc să scriu o poezie pe tema asta, ce dacă sunt poeţi printre noi? Măcar s-o dau în bară big time.

 

Tună. Am intrat în rombul portocaliu, cu paharul de cafea dimineaţa, cu agenda roşie după mine, cu picioarele pline de nisip. Rombul se lărgeste în ritmul respiraţiei, se poticneşte la câte o virgulă. Nici foame nu mi-e, Anca mă îmbie cu o banană, o iau, fie. Nu sun acasă, ştiu, se cheamă egoism, dar  nu vreau să ies din romb, asta e tot.

Stau cu urechile între două boxe, plus Andrei care turuie fără încetare, balena albastră, ceva cu căprioare, citeşte Marta Petreu, nu face baie, nu ştie să înoate, bea nestea si poartă un tricou galben, galben. Picioarele încep să-mi sfârâie, semn că trebuie s-o şterg.

Îmi dau seama că am reuşit să înec ceasul primit acum mulţi ani de la tata, aici timpul se numără în cuvinte şi valuri, plus că au înflorit şi macii lângă graniţă.

 

Miercuri.

Nu mai am nici nume, nici carte de identitate, vârstă sau  terminaţii nervoase. Nu  sunt sigură dacă mai sunt om sau m-am transformat într-o meduză verde, o specie stranie ce trăieşte doar o săptămână. Toate trec prin mine şi lumina are doar spectru verde, propice plantelor. Pielea mi se colorează încet, încet, scrisul merge, amiezele sunt lungi şi fără somn. Prind curaj, toţi scriu bine, pe mai multe voci.

Stăm pe terasă la mese diferite, bine măcar că nu mă mai doare fundul de la băncile astea imposibile, doamna de la receptie mi-a adus o pernă galbenă, moale, stăm cu căşti în urechi ca nişte instructori de zbor, tastele ţăcăne, dăm din cap pe ritmuri diferite, nu miroase a mâncare şi nici mâţele nu-s în călduri.

La patiserie se votează  moţiunea de cenzură, eu aleg o plăcintă cu mere.

 

 

Joi, fără dată. Poezia.

 

Vacarmul păsărilor creşte în ritm de bolero

şi răsăritul se vede cel mai bine sub pleoapele închise.

Zilele şi-au lăsat numele acasă, pe magneţi de frigider

acum au  porecle estivale

Erotica.

Trag timpul de şireturi,

îi fac nod şi sper să ţină ancora

pescarii să nu-mi fure momeala

să le-o dea la hamsii.

Simt cum albastrul se scufundă spre tălpi

se depune straturi, straturi

zile în şir o să las urme ude prin oraş

şi Dan va spune

mama, ai paşi de mare!

Când vorbesc,

cuvintele levitează deasupra valurilor,

umple clepsidre colorate.

Cu sângele nu ştiu ce să mă fac,

curge în sens invers,

năvăleşte cu putere spre izvor

în urma lui creşte iarbă roşie.

Urc în trenul de noapte

am valiza plină de cioburi,

inima se sparge în mii de bucăţi

proasta,

de obicei pe la 6, după cină.

până dimineaţă se coase la loc,

mereu cu un ochi lipsă.

Plouă.

Racii ies din mare

unu’ galben a aterizat în grădină,

se scutură de nisip şi urcă în cameră.

Umbra îmi creşte spre sud

traversează podul de la Agigea,

se înalţă până spre graniţă.

Toţi vor privi în sus

şi vor striga în gura mare

uite un om zmeu.

 

Vineri.

Poveste pentru copii, fără fantastic, fără becuri cântăreţe, fără buburuze vorbitoare. Al naibii de greu, cu toate astea, îmi plac la nebunie temele lui Dan, fără teorie, diferite de la o zi la alta, schimb vocea de parcă aş fi un dj care trebuie să mixeze Mozart cu funk.

Vama se umple de maşini şi şlapi. Nu-mi mai place, intruşi atacă rombul portocaliu, încep să-i roadă marginile, ţesătura încă ţine.

 

Sâmbătă.

Ziua începe greu, îmi vâjâie capul, merg spre Acolo, lume multă, câini şi ţâţe, ar trebui să duc ceva acasă, nu vreau să cumpăr nimic, rup trei maci, îi ascund între paginile jurnalului. Seara citim în amfiteatrul de la pescărie, facem poze, mă mir că nu apare mortul meu bălăngănindu-se în spatele ecranului, se râde, dar tristeţea îşi arată colţii printre pale de vânt. Seara vine prin telefon şi aduce două veşti bune de acasă:

L-am bătut pe tata la ping- pong.

Lebeniţa de anu’ ăsta e delicioasă.

A înflorit deja lebeniţa? îmi trece prin cap.

 

 

Duminică.

Mirosul de mare se uscă încet pe spatele cocoșat al trenului, albastrul îşi schimbă conturul, se face galben şi neted ca o palmă ieşită după zeci de ani de sub pământ. E cald. Dorul aleargă în urma trenului, aripile îi flutură şi ne prinde din urmă în gară la Sinaia. Mirosul se schimbă, e dulce, intră prin ferestrele deschise ale trenului şi lasă dâre de miere pe pereți. Apar primele păduri, aerul e aspru şi acrișor sub limbă, trecem pe lângă vagoane în formă de bomboane de crăciun,  pline de lapte condensat prin care înoată urși polari de jucărie.
Noaptea aduce plase încărcate de răcoare. Vama e tot mai departe; cu toate astea, o ating încă pe creștet.

 

Advertisements