Mergeam tăcuți în lumina dimineții de la ora 11 sau 10 și ceva, și nu era nici prea cald, nici răcoare nu era. Iunie începea frumos și blând și ne-am oprit la magazinul de sub gang și ne-am luat caise, piersici și nectarine, câte două la fiecare, mai tari să nu se facă praf în soarele din curtea bazinului.
Oare mai știu să înot?

Normal că mai știi. Unele lucruri nu se uită niciodată.

Ce bine!

E rece apa, revigorantă. Bras 300, crawl 1700. Ieșim în curte, stăm la soare, citim, caisele scârțâie între măsele, cântă păsări, nu se aude scârțâitul. Cineva vorbește la telefon când în italiană, când în română. Vorbește și se plimbă pe iarba artificială. Un abbraccio, ci sentiamo. Gata și piersicile, plecăm. Povestim despre una- alta pe drum. Avem timp și pălărie de soare pe cap. Ne amintim întâmplări vechi cu căzături și genunchi juliți în parcare la billa și în curte la castel sforzesco. El râde, nu mai știe. Știe doar că toate amintirile lui sunt fericite. Asta e mare lucru, zic. Și el crede la fel. Ne luăm de mână. Sunt străzile cartierului, dar nu ne știe nimeni.

Vrei să mergi la bunii, știi tu, în săptămâna din Vamă, eu nu voi fi, să nu stai singur?

Nu stau singur, vine tata.

Da, dar tata vine după- masa, vei fi singur aproape toată ziua. Aici traversăm, stai, acum e ok.

Mai bine stau cu tata. Va fi ca atunci când nu bei apă o zi întreagă și ți se face tot mai sete și vine seara și în sfârșit bei.

Așa simți tu?

Da.

Să-i spui și lui, va fi foarte fericit.

Și a fost.

Advertisements