În valea dintre cele trei stânci care străjuiau şoseaua, se obişnuia ca în fiecare an la trecerea dintre cea de-a 24-a miercuri spre cea de-a 25-a joi din anii cu soţ, toţi locuitorii oraşului să lase deoparte uneltele, furculiţele, familiile, camerele fără ferestre şi să se  strângă  pe iarba din spatele primăriei. Acolo, toţi inventau diverse fleacuri  neinventate în niciun an, în nicio vale din lumea ştiută şi cartografiată de primul născut al locului.

Ziua invenţiilor a fost născocită de cei trei îngeri responsabili cu paza celor trei stânci care străjuiau valea şi care s-au plictisit să-i tot audă pe locuitori lamentându-se că li s-au uscat răsadurile cu ardei, că şosetele copiilor sunt veşnic găurite, că bărbaţilor le put picioarele şi sforăie îngrozitor, că se stă la o coadă îngrozitoare la moaşte, că laptele are gust de cretă şi iar i-au invadat ţânţarii.

Nemaiputând suporta aceleaşi văicăreli care vuiau în aer şi  se încolonau pe fuioare de fum cu miros de vinete coapte şi jumări şi urcau până la etajul zece al raiului, îngerii au decis să-i scoată pe oameni din amorţeală şi să facă oraşului un cadou – ziua invenţiilor. La început totul a decurs conform planului: nimeni nu se mai văicărea, toţi aşteptau nerăbdători cea de-a 24-a miercuri  din anii fără soţ, întreg oraşul trăia frenetic cu gândul la ziua minunată, răsadurile de ardei nu se mai uscau, şosetele au încetat să se găurească, picioarele bărbaţilor erau plăcut parfumate, moaştele se găseau la orice supermarket iar ţânţarii au pornit în migraţia lor ireversibilă spre alte văi.

Locuitorii începuseră să-şi ocupe tot timpul cu gândul la ziua invenţiilor; încet, încet, ritmul oraşului din valea străjuită de cele trei stânci s-a domolit atât de mult încât se auzeau secundele cum se scurg pe străzi, gândurile oamenilor se prindeau de firele de iarbă şi de crengile copacilor şi se împleteau în pânze uriaşe pe care copii le foloseau pe post de trambuline. Liniştea a pus stăpânire pe întreg oraşul, cuvintele li se opreau tuturor pe vârful limbii, oamenii  îşi zâmbeau unii altora sau se sărutau când voiau să-şi spună ceva. Au fost înregistrate doar câteva cazuri izolate în care nişte locuitori s-au certat din motive rămase necunoscute şi au sfârşit prin a se scuipa în faţa cafenelei din oraş.

Timp de trei luni şi două sute patruzeci de ani, viaţa s-a scurs molcomă şi liniştită în oraşul din valea străjuită acum doar de o singură stâncă – celelalte două tocindu-se sub greutatea pădurilor albastre pe care locuitorii le inventau în fiecare an cu soţ.

 Un străin a ajuns în oraş la ultima ediţie a zilei invenţiilor. Nimeni nu ar fi putut să spună dacă era o rudă îndepărtată a cuiva sau era cineva în trecere. Tot ce se ştie este că invenţia lui a schimbat oraşul pentru patru luni şi-o veşnicie. Ziarele vremii au scris despre Turnul împotriva plictiselii-  un turn banal la prima vedere, spiralat, cu scări în zig zag şi ferestre deschise din şapte în şapte metri astfel încât cei care urcă să poată face cu mâna vecinilor rămaşi jos şi care aşteptau la rândul lor să urce. Nimeni nu se putea opri între etaje; chiar dacă începeau să se simtă rău şi să ameţească, trebuiau să urce până în vârf. Pe măsură ce urcau, îşi simţeau corpul tot mai uşor, cu fiecare pas lăsau în urmă  întâi o haină, o pălărie, apoi un organ- un rinichi, un plămân, câteva artere la etajul cinci, pistruii la şapte, sprâncenele şi stomacul la doisprezece. La ultimul etaj renunţau la ochi. Acolo sus, vântul era atât de puternic, încât oamenii, din care nu mai rămăsese nimic decât pielea, erau luaţi pe sus, se umflau ca nişte baloane cu aer cald şi erau purtaţi prin aer zeci şi sute de kilometri depărtate până ce cădeau şi se rostogoleau pe pământ ca nişte carcase goale de greieri.

Când ultimul locuitor al văii şi-a luat zborul, era deja spre dimineaţa celei de-a 25-a joi a anului cu soţ şi timpul a rămas împietrit la poalele stâncii care străjuia valea. Nu mai era nimeni care să audă secundele cum picură pe străzi, iar în zbor, ultimul om  şi-a pierdut cuvintele rămase pe vârful limbii, care în căderea lor s-au spart în mii de bucăţi, au fost luate de vânt şi duse departe de valea odată străjuită de trei stânci.

Advertisements