Camera era în întregime scufundată în întuneric. Cu o candelă pe jumătate stinsă în mână, Ileana deschide larg uşile dulapului de lângă soba de teracotă. Ştie sigur unde-i fusta groasă de lână neagră, cea pe care şi-a împletit-o acum două ierni, bluza din sintetic, închisă cu o mărgică după gât,  jerseul de mohair luat din târg de la Constanţa. Umeraşele încărcate ochi cu haine îşi schimbă locul pe ţeava groasă din dulap, Ileana  scoate paltonul, îl ridică în aer cu umeraş cu tot, culege două scame de pe guler, îl pune la loc pe bara de metal. Scoate hainele negre, le scutură, le întinde pe canapeaua deschisă de lângă uşă. Se opreşte în faţa candelei lăsată pe masă, îşi face trei cruci, de fiecare dată aplecându-se câţiva centimetri mai mult spre podea, iese din cameră şi apropie uşa.

Din celălalt capăt al casei, de pe frigiderul din bucătărie, un ţârâit strident, ca alarma unei ambulanţe. Ileana se ridică pe vârfuri,  întinde mâna, pescuieşte din coşul de fructe un telefon negru de plastic, cu butoanele şterse .

-Alo! Io îs. Săru’mâna părinte. Am rezolvat. Am luat prescura din deal, de la Petri, ştiam că aia vă place. Da, şi trei sute de colaci, să fie doar nu ne-om face de ruşine, mai ales că vine şi părintele de la Cluj. Da, l-am anunţat, vine. Şi cu ţuica, Ioniţa a scos-o din butoi aseară, vreo patru litri. Pahare n-am prea multe că mi s-or tot spart da’ am adus şi de la Margareta. Încap, încap. Şi-apoi ne pornim mai iute, pe la vreo unu şi dacă nu încap, facem două drumuri. Să-l ierte. Săru-mâna.

Ileana apăsă de două ori butonul pătrăţos al celularului şi-l pune înapoi în coşul de plastic.

-O sunat popa, o vrut să ştie dacă am rezolvat cu colacii şi cu ţuica, strigă ea spre uşa deschisă de la baie, unde Ioniţă se bărbierea într-un nor de abur şi de căldură.

E un bărbat înalt, bine făcut, pe la şaizeci de ani. Stă desculţ, în pantalonii de costum gri îmchis, în maiou şi mânuieşte aparatul de ras cu mişcări lente dar sigure, descoperind bucăţi tot mai mari de piele de subt stratul alb de spumă pe care îl scutură într-un lighean de plastic albastru.

-Ai auzit, mă, c-o sunat popa? I-am zis că am luat trei sute. Şi de ţuică i-am zis.

Ioniţa dă din cap, mormăie ceva, deschide robinetul, clăteşte cu grijă aparatul de ras, îl desface, scoate cu două degete lama uzată, o pune pe o bucată de ziar de pe colţul maşinii de spălat, mai clăteşte o dată aparatul şi-l aşează pe etajera de sub oglindă. Ia bucata ruptă de ziar, o împătură cu grijă şi o pune în buzunarul hainei atârnată pe cuierul de la baie. Iese. Norii de abur şi clăbucii de spumă de pe fundul chiuvetei s-au înmuiat de tot, lăsând în urmă miros de cremă de ras şi apă de colonie ieftină.

II

Era plină curtea pe la doisprezece şi jumătate când a sunat telefonul. Cineva tocmai a prins o libelulă şi toţi s-au strâns ghem în jur, curioşi să vadă un dragon zburător. Câţiva copii l-au strigat: „Dom’ profesor, haideţi să vedeţi ce a prins Tudor”. Era splendidă, neaşteptat de mare, stătea mândră, cu aripile întinse, ochii fără pleoape erau ficşi şi parcă anunţau o nenorocire. Pentru o clipă cei 245 de copii din şcoală, mecanicul de la întreţinere, femeia de servici, toţi se oglindeau în aripile ei irizate.

A simţit vibraţia telefonului în buzunar, l-a scos privindu-l neîncrezător. Număr necunoscut. A răspuns bine dispus cu privirea încă ţintă la aripile libelulei din palma copilului.

-Da, eu sunt. Bună ziua. Da, pot vorbi. În somn? Sunteţi sigură? Când s-a întâmplat? Azi noapte. Înţeleg. Joi la trei? Sigur, voi veni de dimineaţă, probabil cu trenul. Să-l ierte!

A închis telefonul şi l-a lăsat să-i alunece din palmă înapoi în buzunar. S-a întors, copii erau acum împrăştiaţi în toată curtea, iar libelula dispăruse. Vestea l-a tulburat tot restul zilei, orele de după amiază le-a ţinut în linişte, copii i-au simţit apăsarea şi au aşteptat cuminţi, cu ochii pe ceas, pauzele următoare, să se poată dezlănţui în voie pe terenul de joacă. Chiar dacă ştia că va trebui să lipsească  de la şcoală, nu a anunţat pe nimeni de moartea prietenului său. Spera să nu fie adevărat, doamna care l-a sunat să fi făcut o confuzie,  aştepta un alt telefon şi o voce care să-i spună că totul a fost o nefericită neînţelegere. Seara târziu, a încercat să citească câteva pagini: „Glonţul care l-a ucis pe tata, a distrus-o şi pe mama….”. A închis cartea, ea a plescăit ca un pelican sătul, a pus-o pe birou peste celelalte stivuite câte patru, câte cinci, pe colţul de lângă fereastră. S-a ridicat mai greu de pe scaun, a icnit încet, durerea de la genunchi era tot unde o lăsase în urmă cu câteva ore. Acum, când ştia că Dorel e mort, nu-i venea decât să-l strângă de gât şi să-i urle: „am urcat de atâtea ori treptele alea nenorocite din faţa seminarului şi niciodată nu mi-ai spus că moartea era pe lista ta de priorităţi!”

III

Era încă devreme când a ajuns. Cimitirul era gol. Găinile din curtea parohiei erau în şanţ, pe marginea drumului, cu capetele ascunse în iarbă. Clopotele sunau prelung, ecoul lor ajungea cu întârziere pe străzile satului din cauza ceţii groase care învăluia toată valea. După o noapte caldă de octombrie, răcoarea dimineţii a născut un fum alb, întunecat, ce mirosea a zăpadă. În faţa casei parohiale, sub o streaşină, era atârnat un steag negru. Motanul parohiei a traversat curtea, s-a oprit sub el, l-a privit scurt, apoi s-a făcut nevăzut sub scările de la pivniţă.

Capela era proaspăt renovată, tavanul încă mirosea a vopsele şi diluant, geamurile erau curate, feţele îngerilor erau senine, şterse de praf şi de riduri. Arătau de parcă ar fi înghiţit toată amărăciunea din lume, iar acum, cu un soi de smerenie înţeleaptă,  aşteptau să o digere. Covoarele erau proaspăt spălate, culoriile dintre firele de lână erau vii şi încă necălcate de picioare. Ileana le acoperise cu o seară înainte cu bucăţi mari de naylon gros, le-a lipit cu bandă adezivă pe la îmbinări, să nu se împiedice careva şi să cadă în timpul slujbei. Mortul era pregătit. Din uşă nu i se vedea decât creştetul capului şi o fâşie îngustă de frunte. Nu avea mai mult de patru zeci de ani, o faţă ovală, echilibrată, cu pielea întinsă, fără multe riduri, cu sprâncene dese care se întâlneau deasupra nasului. Buzele pline, încremenite într-un zâmbet; de sub gulerul alb al cămăşii ieşea o cicatrice care se pierdea în spate pe gât. Pentru ochii oricărui copil ar fi părut un vrăjitor adormit – pentru babele din sat era un mort frumos. Stătea cu pieptul golit de aer, epitrahilul îi despărţea trupul în două, îi acoperea mâinile şi cobora spre şireturile pantofilor. Era un model nou, cu fire aurii cusute la maşină, într-o parte tivul era strâmb şi firele de aţă  ieşeau din el ca dintr-o periuţă de dinţi uzată.

Era trei când s-a uitat prima oară la ceas. A ieşit din nou pe scările din faţa capelei. Primii veniţi erau de obicei săracii satului. Veneau în cârduri, flămânzi şi murdari, cu gurile strâmbe, fără dinţi şi se opreau la intrarea în cimitir, sub turnul clopotului. Nu îndrăzneau să intre – stăteau ghemuiţi unii în alţii, cât mai aproape de mesele cu colaci, cu privirile sparte în paharele de sticlă.Se opreau nemişcaţi, cu capetele plecate ca nişte lumânări.

Pietrişul din faţa gardului parohiei scrâşnea sub roţile maşinilor care se adunau. Siluete de toate mărimile, cărunte, greoaie, sprintene, toate îmbrăcate în negru, păşeau apăsat printre morţi.

-Încă nu se intră? îl întreabă un domn la vreo 60 de ani la costum, cu pălărie.

Profesorul nu apucă să-i răspundă cum că încă nu, că mai întâi intră  preoţii pentru nişte rugăciuni speciale din cauză că mortul a fost preot, că aşa-i obiceiul, că abia apoi intră familia şi restul oamenilor din sat, că doamna din spatele lui îl trage uşor de cot:

-Mă Ioane, iar ne facem de ruşine, nu putem intra încă, ai uitat? Dorel o fost popă, Dumnezo’ să-l ierte. Prima dată intră popa al nostru cu popii invitaţi, cu diaconu şi numai după aia intrăm noi.

-Doamna Ileana? Bună ziua. Eu sunt prietenul de la Cluj ,m-aţi sunat, am vorbit ieri, şi-i întinde mâna femeii care se uită cu ochii mijiţi spre fruntea lui.

-Profesorul sunteţi? Ne bucurăm că aţi venit. Că aţi ajuns sănătos, că doamne… la câte nu se întâmplă în ziua de azi… de la Cluj veniţi… şi noi umblam pe la Cluj, cu a noastră fată, aia mare. La facultate, acolo pe Horea, imediat după gară. E mare acum, măritată în Canada, cu doi copii. Ce să faci, te duci unde te duce viaţa.

Femeia trase de fermoarul poşetei, scotoci prin ea, îşi trase nasul de câteva ori, scoase o batistă, îşi suflă nasul, puse batista la loc .

-Aţi fost colegi? Aşa am auzit, cu Dorel al nostru.

Profesorul dădu din cap scurt. Curtea era aproape plină, oamenii şuşoteau , priveau în jos, le vedea buzele mişcându-se, unii îşi făceau cruce, nişte copii se fugăreau în jurul unui mormânt fără flori.

– Da, la seminar. Suntem prieteni buni. Am fost, oftă profesorul.

– Nici noi nu ne putem obişnui, d-apoi dumneavoastră. Io l-am cunoscut aşa, la biserică. Tare ne plăcea de el. Omu’ meu îl ştia mai bine, de când or lucrat împreună la acoperişul bisericii. Vreo două luni or stat cocoţaţi  pe bârne, o fost mult de lucru, că m-am şi temut, nu pentru Dorel, Dumnezo’să-l ierte, că era tânăr şi în putere, pentru omu’ meu m-am temut, că-i cu tensiune şi ameţeşte. Şi uite, ăla în putere se duce. L-o chemat Dumnezo’ mai iute.

– E timpul. Nu durează mult, apoi intraţi. Daţi-mi haina asta mie, să nu staţi cu ea în braţe, v-o pun pe băncuţă să aveţi loc să staţi jos că văd că-i lume multă.

Profesorul zâmbi amar, apoi intră în capelă şi apropie uşile în spatele lui. Îşi simţea veşmintele tot mai grele, parcă două braţe îl strângeau în jurul umerilor împiedicând plămânii să se umple cu aer. Un val de frig ieşea de sub covorul spălat, îi intra pe sub haine şi i se scurtcircuita la baza gâtului.

Preotul chemat din satul vecin să ţină slujba, un domn de vârsta tatălui său, se plimba în jurul mesei din spatele sicriului, îndrepta lumânările, atingea uşor pânza albă care curgea de pe sfeşnice, tuşea, lăsând ecoul vocii să umple capela până la tavan. Diaconul cu cei doi băieţi din cor, stăteau strânşi, umăr la umăr, ochii li se mişcau pe modelul ondulat al covorului, îşi potriveau respiraţiile şi vocile. Nimeni nu se uita la Dorel. Trupul  nemişcat părea un obiect de recuzită adus pe scenă înaintea unui spectacol. La capul lui, lumânările au început să sfârâie, câteva scântei s-au desprins, au zburat în jurul sfeşnicului, au căzut pe perna din coşciug unde s-au stins lăsând trei fire negre pe urechea  lui dreaptă

IV

Pleoapa stângă. Nu, oboseala e de vină; şase ore cu trenul; noaptea de nesomn. Încă o dată. Acum pleoapa dreaptă. Parcă fierbe un ou sub ea. În numele tatălui, al fiului… Profesorul şi-a ridicat brusc privirea, mâna s-a mişcat automat, desenând pe piept semnul crucii. Se odihneşte fiul lui Dumnezeu… Ochii s-au deschis. Larg. Cei doi bărbaţi s-au privit ca într-o oglindă. Unul dreapt, în picioare, iar celalălalt, la fel de drept, întins pe masă.

Închide ochii!

Mortul clipi de câteva ori şi rămase cu ei deschişi. Vocile sparte de afară intrau pe sub uşile capelei.

 Am murit?

Da. Erai mort până acum câteva secunde.

Se ridică. Cu voalul alb peste cap, personaj grotesc eliberat dintr-o pânza de păianjen.

Ce-i cu tine aici?

La tine am venit. Pentru tine. M-au sunat. Mi-au spus că ai murit. Stai să te ajut. Uşor să nu te răstorni. Cu dreptul primul. Acum celălalt. Ţine-te de mine. Acum. Şi!

Un corp în aer. Îşi simţea prietenul în braţe, uşor ca un copil, dar în acelaşi timp greoi şi înţepenit ca o statuie.

Mă strâng pantofii.

Sunt doar câţiva paşi. Ieşim şi te descalţi. Ţine haina asta, e răcoare.

E lume?

Multă. Aproape tot satul.

Nu pot să ies. Mă ştiu toţi. Ce să le spun, că n-am murit? N-o să mi-o ierte niciodată.

Nu spui nimic. Lasă-i câteva zile, o să le treacă.

Clopotele.

 De ce nu mă recunoaşte nimeni? Sunt încă mort?

Îmbrăcă haina străină. Simte durere, umed între degete. Scoate mâna din buzunar şi deschide palma. O hârtie veche de ziar, pătată cu trei stropi roşii. O picătură cade pe vârful pantofului.

Vezi? Eşti viu.

 

 

V

Două siluete negre calcă cu paşii aliniaţi printre sătenii care intră în capelă. Nimeni nu ştie cine sunt cei doi străini. Peste câteva ceasuri colacii şi ţuica se vor topi în gurile fără dinţi şi fără memorie ale săracilor fără nume

Advertisements