e soare afară şi dimineaţa începe lin ca o melodie la pian şi praful se aşează atent pe mobila din casă şi îmbrăţişarea ta e caldă şi proaspătă ca o baghetă franţuzească bine coaptă şi tu ieşi din casă, copile, şi părul îmi gâdilă nările şi mi-e frică

în fiecare zi mă uit mai bine la ochii tăi şi negrul din mijloc se face tot mai negru şi mai adânc şi mai necunoscut şi oricât de întunecat s-ar face tot aş şti că acolo eşti tu şi acolo am fost eu cândva

duc cu mine gândul că ai putea să te ascunzi atât de bine încât să nu te mai găsesc şi mi se face frig şi îngheaţă inima în mine

şi firele de aţă care ne leagă sunt multe şi groase şi subţiri şi mai fragile decât o  bătaie de aripi

şi mă întreb dacă copacii se tem că-şi vor pierde o creangă, un cuib sau nişte frunze

dar nu se tem pentru că rădăcini nevăzute îi leagă dincolo de mormintele oamenilor şi probabil şi raiul are copacii lui

până şi norii în goana lor nebunească nu au cum să se piardă pentru că pământul e rotund şi oricât ar fugi,  tot cu ei s-ar întâlni

iartă-mă, copilul meu, că vreau să ne încolăcim picioarele şi vreu să ne colorăm ochii în aceeaşi culoare şi vreau să-mi crească braţele să te pot ţine mai bine

ştiu că vei vrea s-o luăm în direcţii opuse, ştiu că vei dori să fugi departe, dar pământul e rotund, copile

freamătă fricile în mine  şi tu râzi, bine, mamă, stai liniştită, dar nu ştii că mamele merg pe stradă dar de fapt ele nu calcă pe asfalt, calcă pe sârmă cu gândul la tine şi la tine şi la tine.

Advertisements