Trei curbe strâmte. Maşina tuşeşte scurt. Frână.

Cobor.

Afară lumină multă. Cald. Nimeni pe stradă. Nici un lătrat. Marea după colţ, închisă într-un ciob de sticlă verde, spart. Adulmec aerul. Miroase a oraş străin, curat şi politicos.

Casa. Mai mult mare decât arătoasă, poartă deschisă, frunze de viţă pe gresia maro din curte, 15 pe peretele gardului. Intru în curte. Mese şi scaune moleşite de căldură. Pete de umbră pe jos ca modelul unui pulover tricotat cu ochiuri foarte largi.

Nu e nimeni. Văd o uşă. Îmi fac curaj şi deschid. Un hol mic, un pătuţ de copil gol. Alte două uşi. Închise. Ies. Traversez curtea. Căldura e din ce în ce mai puternică. Fusta mi se lipeşte de coapse. Merg pe vârfuri să nu tulbur aerul.Văd pe casă o bucată de hârtie lipită cu bandă adezivă transparentă pe care cineva a scris cu pixul trăgând mai multe linii peste litere ca să poată fi citită de la distanţă. KRAJCAR. Săgeată în sus. Lângă hârtie, un buton. Apăs. Nimic. Săgeata mă duce sus pe scări, spre o altă uşă. Urc. Îmi vin în minte scene din filme în care necunoscuţi intră în case şi mai necunoscute şi strigă. Strig şi eu. Hello? Ecoul traversează toată casa şi se întoarce transformat într-o voce masculină. Ies. Trag uşa după mine. Aştept. Paşi, şlapi traşi în picioare şi-l văd. Un munte de om, o burtă perfect rotundă, tricou şi ochi albaştri prietenoşi, ochelari, chelie. Ţinea în mână o sticlă de vin alb, începută şi câteva pahare de plastic. Îmi place de el. Ne strângem mâinile, se prezintă. Egidio. Italian. Îmi place şi mai mult de el. Ne aşezăm la una din mesele din curte, el oftează, îşi împinge ochelarii pe nas, toarnă în pahare: Benvenutti ! Vinul e rece şi bun. După sutele de kilometri în maşină simt cum îmi inundă venele încinse de căldură şi îmi măreşte pupilele. Clipesc repede. Fusta mi se dezlipeşte de picioare. O fi de la vin, de la briza care dă ocol casei şi intră în curte? Nu-mi bat capul. Mai iau o înghiţitură. Îl aud cum povesteşte. Patru neveste, şase copii, un restaurant pe care-l cheamă ca pe el. Sardine şi ulei local. Vorbe de duh. “Chi non scherzi, non vive “. Dau din cap aprobator. Apare şi nevasta. A patra. Probabil nu ultima. Ochi albastri, cu vreo două zeci de ani mai tineri. Repetăm zâmbete şi prezentări. Ea aleargă grăbită, cu prosoape în mână şi cu o cutie de chibrite în buzunar. Dispare în casă. Mai bem. Vinul mă înmoaie, GPS-ul mă anunţă: “aţi ajuns la destinaţie”.