Gând secret:  mi-aș dori să călătoresc în Antarctica, să trăiesc un destin fantastic, să înverzesc într-o săptămână, să scriu un dicționar de sunete folosite de delfini, să clasific pietrele după câți pași le-au călcat vreodată, să cutreier muzeele lumii și să arhivez tablourile după numărul de priviri lipite de vopseaua de pe pânză,să calculez radical din X, X fiind numărul de țipete de pescăruși într-o zi furtunoasă la malul mării…

Mă văd uneori mergând pe trotuare goale,umbrite din loc în loc, cu pete luminoase și calde; îmi aud pașii pe cimentul uscat acoperit cu milioane de particule de praf. Merg fără țintă. Mi-e bine și nu am nimic de făcut. Nu mă grăbesc nicăieri, nu vin de nicăieri și nu trebuie să ajung în niciun loc. Sunt un punct mic ce clipește pe ecranul unui radar uriaș.

Vineri seara. Aprilie. Zi  indecisă, cu nori mulți și aer dens, sufocant. Îmi vine să fac o promisiune dar știu că nu mă voi putea ține de ea. Și , la o adică,ce aș putea promite? Noi oamenii nu stăpânim acest teritoriu al promisiunii. Îndoiala ne caracterizează. Poate-le. Posibil-ul.

Advertisements