Ador plecările de orice natură, culoare, gust şi distanţă…dar mai ales ador planurile de plecare, când totul începe cu un fir subţire de gând, apoi el creşte, se îngroaşă, creşte în diametru şi, când depăşeşte mărimea gândului, ţâşneşte afară ca un ou proaspăt!

Plecările sunt esenţiale, la fel ca rădăcinile. Până la urmă cred că orice tramvai, chiar cel mai nou şi mai performant, visează noaptea, cu ochii stinşi în depou la ziua în care va deraia pe un câmp necosit, în care  toţi magneţii, spiţele, rotiţele şi ce-o mai fi având vor fi încâlcite în fire de iarbă ca după o tăvăleală bună.

O dată cu plecarea de acasă pleci cu tine şi din tine. Te rupi de ritualul paşilor din dormitor până la bucătărie, din lift până la magazinul de fructe, din parcare până la zidurile din centru şi descoperi alte distanţe, alte camere ,alte paturi, alt albastru în cer, alt sunet al liniştii, alt gust la micul dejun…

Îndeşi în bagaje cele mai bune haine, cei mai coloraţi pantofi care tremură de bucurie şi fac în ciudă puloverelor negre sau gri care sunt condamnate să rămână strivite  în dulap…

Ajuns acolo nu trăieşti de fapt în plus; ziua are tot atâtea minute blestemate ca acasă, prelungeşti dimineţile cu mai multe geamuri deschise, aparatul foto devine un tovarăş de drum obligatoriu care, mai apoi , acasă, îţi scoate limba şi strigă…                      Acolo  doar priveşti: ochii  îţi devin cel mai important bagaj de mână . În spatele privirii se umflă un balon , mii de imagini se stochează cu viteza fiecărui clipit, te-ai uita mai mult dar la un moment dat privirea se uscă şi doare…ca atunci când te uiţi prea mult la soare…în fine. Cu noroc ţi se lipeşte de timpan o melodie care mai apoi, acasă, naşte cascade de amintiri. La fel se întâmplă cu vre-un parfum, gust sau foşnetul cămăşii dezlipite de pe pielea firbinte. Aduni, depozitezi ca un card de memorie  fără fund în care lucrurile se învălmăşesc , cad grămadă unele peste altele într-o vrie nestăvilită, care, cu timpul, se limpezeşte precum sedimentele într-o sticlă de vin uitată într-o pivniţă de prin cine ştie ce război…

Apoi acasă. Toate îţi par mai mici, mai strâmte, te loveşti de uşi, de dulapuri, paşii şi-au uitat numărătoarea , s-au dezobişnuit de parchet şi faianţă, te legeni ca un somnanbul, nu ai aer, scotoceşti valiza plină de resturi şi de fire de nisip…

Într-un fel cu totul şi cu totul necunoscut te limpezeşti după ceva vreme. Constaţi că în plămâni încape mai mult aer, colţurile gurii stau mai tot timpul sus iar marea ţi-a lăsat un strop de albastru în ochi. Ai adunat atâtea poveşti în tine încât singurul lucru care se schimbă e că nu te mai încap pantofii. Asta până la următoarea plecare…

Advertisements